N-aș putea spune foarte exact ce anume mă atrage la un film de Tarantino. Probabil că fascinația mea și a mai multor cinefili este legată de umorul său incontestabil, de modul subtil în care știe să folosească ironia, pastișa și aluziile la regizori și filme ce aparțin unei epoci apuse a cinema-ului. Voi încerca însă să pun în cuvinte acele aspecte pe care le consider responsabile pentru succesul unor filme precum Django Unchained.

În primul rînd este vorba despre atitudinea față de spectator. Spre deosebire de filme precum Lincoln de Steven Spielberg, Taran­tino nu vrea să îmi inspire o viziune morală înălțătoare și idealistă. Este preocupat de amuzamentul meu, nu de etica mea. Django Unchained nu e interesat ca eu (spectatorul) să rămîn cu o imagine frumoasă asupra istoriei Statelor Unite. Apoi, deși Tarantino folosește toate tehnicile pe care Spielberg le-a perfecționat și pe care le stăpînește în mod magistral, nu este interesat să ducă de nas spectatorul (este de la sine înțeles că ceea ce spun despre Lincoln nu se aplică altor filme ale lui Spielberg, precum Lista lui Schindler). Nu încearcă să justifice episoade violente din istoria țării sale prin tot felul de motivaţii morale. Nu vrea să îmi inspire adorația pentru visul american. Poate părea aberant ce spun, însă America din Django Unchained este mult mai apropriată de realitate decît națiunea idealizată de Spielberg. Tarantino sau Stanley Kubrick din Full metal jacket nu închid ochii la absurditatea unor idei care populează ima­ginarul colectiv american.

Django Unchained este un film de gen și, ca orice filme de gen, regizorul trebuie să se comporte ca și cum ar picta după canon. Pelicula aparține unei lungi tradiții a westernului de tip revenge movie. Regizorul trebuie să respecte anumite reguli. Una dintre „constrîngeri“ se referă la modul în care este spusă povestea. Imagin