Murray îi datorează enorm lui Lendl. Într-un fel, a devenit alt om. Campion, adică

Murray-Federer a fost un meci foarte bun. Dar nu a fost un meci istoric. În fond, ce mai este istoric în zilele noastre? Şi poate e mai bine aşa. Începem să ne dezvăţăm de superlative, de teluric, de spaţii cosmice. Deprindem din nou plăcerea firescului, a lucrului bine făcut. Meşteşugul la graniţa artei. Victoria lui Andy Murray în semifinala de Australian Open a încununat munca de 4 ore şi mai bine a scoţianului. O partidă intensă, pe alocuri fermecătoare, cu realizări tehnice deosebite, dar şi greşeli copilăreşti - în cel mai intim sens al cuvîntului. Un plan tactic ireproşabil urmat de britanic cu supunerea unui elev cuminte, dar surprinzător de matur. Tensiune, reveniri, nervi, concentrare. Bucurie reţinută de partea lui Andy. Dincolo de fileu, tristeţea suveranului obosit. Resemnare în faţa tinereţii sătule să tot aibă răbdare. Roger. Dictatorul excelenţei.

Cînd a plîns pe Central Court după finala de anul trecut a Wimbledon-ului, lucrurile păreau definitive. Învins atunci de Federer tot după o partidă de 5 seturi, Murray era condamnat. Să fie băiatul care ia bătaie în finală. În orice finală de Mare Şlem în care ajunge. Să fie adolescentul predestinat a nu se maturiza îndeajuns pentru a sparge bariera pusă în faţă de magii Roger, Rafa şi Nole. Vulnerabil emoţional, lipsit de nerv şi de nervi adevăraţi. Între timp, în viaţa lui Murray a apărut Ivan Lendl. Era acolo de cîţiva ani frumoasa Kim Sears, numai că lîngă drăguţa de ea a apărut un nene serios, uşor albit, puţin ridat, un un tip care nu zîmbeşte decît foarte rar şi nu ridică pumnul ameninţător în semn de victorie. Un domn al tenisului care pînă nu demult s-a ţinut departe de tenis.

Lendl nu l-a învăţat tenis pe Andy Murray, deşi ar fi avut mai multe argumente profesionale decît, să zicem, alte personaje