Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah.

Jurnal 1957- 1958,

prefaţă de Ştefan Dimitriu,

ediţie îngrijită, revăzută şi adnotată de Nadia Marcu-Pandrea,

Editura Vremea,

2012, 448 pag.

Cine citeşte Memoriile mandarinului valah, din care Nadia Marcu- Pandrea, fiica scriitorului, a publicat anul trecut al doilea volum într-o ediţie revăzută, nu se poate opri să se întrebe ce hram intelectual poartă acest incisiv, caustic şi vitriolant autor.

„Hram intelectual” însemnînd: trăsăturile, orizontul interior, acele însuşiri din care se încheagă fanta de înţelegere prin care priveşte lumea. Şi cum Pandrea, histrion narcisic debordînd de filotimie, nu se zgîrceşte în privinţa judecăţilor în marginea propriei persoane, avem destule indicii din care îi putem reface portretul interior. Cine e, aşadar, Pandrea pe dinăuntru, în intimitatea spiritului său?

Sub unghi spiritual, olteanul născut la Balş e un sceptic fără candori de ordin metafizic, nici o naivitate religioasă neatingîndu-i fiinţa. Ros de îndoieli drastice în privinţa existenţei lui Dumnezeu, Pandrea nu se consideră credincios, dar, fiindcă posedă suficient fler ominos, nici apostat nu înclină a fi, soluţia ateistă părîndu-i-se prea facilă pentru un intelectual trecut prin teologia Apusului. Pandrea e mai curînd un agnostic ce resimte înmărmurirea sinceră în faţa misterului cosmic, pe care îl constată fără să-l poată dezlega. „Ce este religia pentru mine? O închinare în faţa marilor taine cosmice, o tehnică a actualizării în conştiinţă a acestor înfricoşătoare permanenţe.” (p. 55) Potrivit acestei optici, sacrul e sinonim cu partea ininteligiblă a lumii, în univers existînd atîta dumnezeire cîtă neputinţă de a o înţelege zace în noi. Neavînd fibră mistică, Pandrea respinge rugăciunea, în care vede bîiguirea ineptă de silabe rostite la ananghie, dar admite