Alleguten dinge sind drei, zice neamţul. Şi românul ştie că ce spune şi ce face neamţul e lucru cu temei. Aşa şi eu. Am scris despre ceea ce se întîmplă în Televiziunea Română, pînă acum, în două rînduri (AICI si AICI). Am făcut-o la începutul cutremurului pe care „implementatorii reformei“ şi „evaluatorii de personal“ l-au numit „selecţie“, apoi pe parcursul acestui proces şi, se cuvine ca acum, la finalul acestui exerciţiu arbitrar de autoritate, să aştern pe hîrtie şi concluziile unui „neselecţionat“. Am vrut să intitulez articolul „Izgonirea din Rai“, dar, dincolo de patetismul inadecvat şi de hiperbola nepotrivită, nici nu ştiu dacă, nu cumva, am ales să fiu alungată, de fapt, dintr-un iad poleit cu lumini crude şi reci, care s-a substituit tenace şi consecvent acelui spaţiu pe care îl numeam Televiziunea Română. Desigur, nu ar fi putut să o facă altfel decît folosindu-se de tăcerea complice, de teama zilei de mîine, de grija avertismentelor media în legătură cu indicii unei economii în prăbuşire, de acceptarea fatalistă în numele unei rezistenţe ulterioare, de frica de a nu rămîne singur în lipsa unei culturi temeinice a solidarităţii, a celor din interior. De altfel, fibra noastră intimă, programată atavic să depăşească orice scrupul în numele supravieţuirii, a plămădit dictoane pline de miez care ghidează conştiinţele aflate în impas, iar dintre ele cel mai cunoscut este „capul plecat, sabia nu-l taie“, iar cei mai mulţi ignoră deliberat continuarea, „dar nici soarele nu-l vede“. Iar Miron Costin le-a dat girul numelui său în celebra sentinţă: „nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri“. Sînt mulţi profesioniştii de valoare care s-au lăsat intimidaţi de agresivitatea, isteria şi presiunile care au constituit armele şi nu uneltele, de lucru, ale grupului desantat în TVR spre a sfîrşi o operă începută de cel puţin 7 ani, aceea de distrug