Am rămas surprins văzând câți oameni în general, unii, nu puțini, de mare calitate și-au exprimat entuziasmul în legătură cu modestul meu "manifest" în care luam apărarea fumătorilor, a conceptului de cafenea, și, în ultima instanță, a libertății ca fiecare să-și aleagă modul de viață.

Ceream, în fapt, ca noi, fumătorii, să fim scutiți de reguli impuse de ceilalţi,

nefumătorii. Într-un fel de reciprocitate: aceea că noi n-o să-i deranjam pe ei, niciodată cu fumul și "prostul" nostru obicei. În sensul că n-o să facem demersuri și presiuni ca în localurile, cafenelele pentru nefumători să se poată fuma. Cerând, în schimb, ca nici ei, în localurile pentru fumători, să nu stabilească reguli împotriva noastră. Simplu, clar, fair-play. Dar, apoi, tot gândindu-mă la fumătorul care am fost sunt și care voi rămâne toată viața (nu m-au oprit nici infarctul, nici cele trei stenturi pe care le port în inimă, cu plăcere!), mi-au trecut prin gând câteva idei, pe care, cu umilință, le aștern mai jos, cu bucuria de a le fi întâlnit sensurile în convorbirile pe care am avut norocul să le pot avea sau în jurnalele unui Mircea Zaciu, L. Ciocârlie, Adrian Marino sau alți oameni pe care îi admir necondiționat.

Îmi e din ce în ce mai clar că n-am fost nimic altceva decât un fumător. Un fumător trist, care gândește scriind. Alții au construcții, cariere, vise de putere, de posesie. Eu, nu. Încă mai am, uneori, foarte rar, o curiozitate de copil, cu o franchețe avidă. Am învățat, totuși, că n-ar trebui să mai acord atenție privirii cuiva. Aș vrea să pot să nu mai împărtășesc sentimentele nimănui, fiindcă îmi dau seama că nu le pot înțelege, așa cum se schimbă ele, în sufletele lor - de fapt, ale noastre - mici, comune; uneori, exact în direcția opusă celei la care mă gândeam eu. "Fuga" asta, în mod programatic, ar trebui să mă facă mai liber și mai dezinvolt, dar nici m