În „Telegraful de Prahova”,
Mihaela Iordache (stai liniştită, dragă, acum e de bine, partea nasoală vine mai târziu) relatează o discuţie pe contre dintre profesoara X de la ţară şi şeful Y de la judeţ. Discuţia a fost despre nişte drepturi financiare, dar la Co-media locală ne interesează limba, nu fleacurile.
Deci,
profesoara X: „nu ne permitem să ne luăm un al doilea job”. Şeful Y: „De ce m-aţi înjurat? Mie, când îmi spune cineva job, înseamnă că mă înjură, pentru că nu e un cuvânt al limbii române. Nu este admis în dicţionarul limbii române ca şi cuvânt românesc. Ce înseamnă job ăsta? Mă leg de el, pentru că am pretenţia, în viaţa mea, ca toată lumea să vorbească în această ţară limba română”.
Superb!
În sfârşit, un şef care face tărăboi pe o chestie de limbă! Vă daţi seama ce satisfacţie nebună trăim noi, ăştia de la Co-media locală… Are sau n-are dreptate, nu contează, important este că-şi face probleme. Păi, noi de ce suntem aici? Ca să i le rezolvăm, nu?!
Aşadar,
„job” este un englezism (lingviştii de meserie spun „anglicism”), adică un cuvânt împrumutat din limba engleză, neintegrat sau în curs de integrare în limba care l-a împrumutat, română, în cazul de faţă. Deci, nu e un cuvânt al limbii române, aici are dreptate şeful. Dar, şefu’, permiteţi să raportez, începe să fie! La vremea lor, nici „spici, meci sau trenci” n-au fost cuvinte româneşti, dar acum sunt, fiindcă au intrat în uzul general de foarte mult timp, se scriu după ortografia românească şi au forme flexionare specifice morfologiei limbii române.
Aşa şi cu „job”
Primul pas l-a făcut. A pătruns în DOOM (pag. 430, col. I, poz. 2). Deocamdată, cu precizarea „(angl.)” – anglicism, dar deja primeşte o formă flexionară românească, pluralul „joburi”. Morala e că limba îşi vede de ale ei, indiferent că noi o luăm personal şi o iubim pătimaş. Cuvântul „jo
