Entuziasmul tranzitologilor deveniţi, mai cu seamă după disoluţia URSS, în ’91, un soi de „apostoli” ai democratizării a dat naştere, în ştiinţa politică, la variate instrumente de modelare a drumului spre „cel mai prost regim de guvernare, cu excepţia tuturor celorlalte”.

Rând pe rând, iluziile s-au destrămat, pe măsură ce s-a constatat că nici „plagierea” experienţei occidentale (acolo unde aceasta s-a încercat), nici alegerile libere şi corecte, nici existenţa unor surse alternative de informare şi nici măcar celebrul „test al dublei alternanţe” nu garantează accesul la o democraţie consolidată. Sunt, toate acestea, desigur, condiţii necesare, nu însă şi suficiente. Ce am ratat din democratizare Din punctul meu de vedere, o astfel de constatare constituie un bun prilej pentru a analiza – evident, foarte pe scurt în acest spaţiu – ce s-a-ntâmplat cu evoluţia procesului de democratizare în România recentă. Ca să-ncercăm a înţelege unde anume ne aflăm de fapt. Pe un model existent în studiile relative la consolidarea democratică (şi dezvoltat de Andreas Schedler), pe care l-am aplicat, prin 2005, poreclitei „tranziţii” româneşti postcomuniste, considerasem, după alternanţa la guvernare din 2004, că am intrat într-o fază de „organizare a democraţiei”. Erau în discuţie – şi, de atunci, au şi tot fost – chestiuni precum modificarea sistemului electoral, modificarea Constituţiei, începuse a se vorbi, tot mai serios, despre necesitatea unei „reforme a statului”. Părea, deci, că, dacă nu aveam – dată fiind lipsa de tradiţie democratică, peste care se aşezaseră, vreme de 51 de ani (1938-1989), nu mai puţin de patru regimuri dictatoriale – şansele unei culturi politice cu preponderenţă participativă, măcar depăşiserăm ceea ce Schedler numeşte „prevenirea colapsului” şi, respectiv, „prevenirea eroziunii democratice”. Părea, aşadar, că avem, orişicâtuşi, o elită poli