Marile războaie, revoluţii, fie şi micile răscoale au avut ca principal motor, dincolo de nemulţumirile mocnite, un lider care, cel puţin pentru o perioadă, a deţinut un rol mesianic în mentalul mulţimilor răzvrătite. Mulţi conducători emblematici care au schimbat destinele unor naţiuni, deşi au fost decretaţi dictatori sau criminali în analizele istorice, au reuşit în misiunea lor având în spate încrederea oarbă, credinţa şi convingerea maselor în misiunea şi teoriile celui urmat chiar până la sacrificiul suprem. Unde se află azi acel lider în spaţiul românesc?

Fără îndoială, cercetătorii pot demonta cu uşurinţă personalitatea oricărui răsfăţat al manualelor de istorie, găsind că până la urmă orice mare lider a sfârşit prin a fi devorat de propriile mase. Până acolo, însă, marcajele lăsate în evoluţia lor au făcut ca aceeaşi istorie să nu îi mai poată scoate din memoria socială, uşor, uşor fiindu-le iertate, trecute cu vederea şi cele mai atroce fapte. Iată un argument pentru care nu sunt puţin cei ce îi privesc cu regret, simpatie şi chiar religiozitate pe un Mao, Che Quevara sau Ceauşescu, pentru a da numai exemple ale secolului recent încheiat. Urmând cursul istoric, libienii îl vor regreta pe Gaddafi, egiptenii pe Mubarak şi asta doar ca o demonstraţie a incapacităţii noilor lideri, dar mai ales a lipsei de proiect al celor care s-au încoronat cu titlul de furnizori de libertate şi democraţie. Aici nu caut o apologie a “necesarei” dictaturi, a ordinii într-o societate evident aflate într-o periculoasă degradare oricare ar fi direcţia spre care se îndreaptă girueta.

Elita publică a României debutului de secol XXI, cu mici excepţii, este formată din generaţia diplomelor care au şi conţinut şi consistenţă intelectuală de carton. Este cea mai simplă explicaţie pentru care societatea se zvârcoleşte în agonie, prefigurând o degradare pentru care