- Dacă da, cum aţi reacţionat?
- Trădarea să fie iertată sau nu?
Irina Macarie, 29 de ani
"Nu cred că e loc de iertare într-un asemenea moment"
1. Eram amândoi, şi eu, şi el, după nişte ani buni de relaţie, obosiţi de certuri şi de aceleaşi şi aceleaşi discuţii interminabile despre nimicuri, care se terminau de fiecare dată foarte sec: "Totul va fi bine!", "Vom fi bine!". Ne certam ziua şi ne iubeam noaptea şi uitam să ne mai şi oprim, din când în când, din fuga asta a noastră, să privim înspre noi. Ne lăsam acoperiţi şi copleşiţi de toate grijile de fiecare zi şi ne purtam unul cu altul de parcă celălalt ar fi fost vinovat pentru toate relele din lume. După un timp, probabil fiindcă el era ceva mai obosit decât mine, a trădat.
2. Am rămas fără cuvinte, a doua zi, când mi-a mărturisit. Din dorinţa de a se scuza şi de a-şi explica gestul pe care îl făcuse, mi-a oferit prea multe detalii, prea multe cuvinte şi descrieri, care mi-au făcut rău. Am avut senzaţia că toate se derulează ca o reconstituire a unei anchete, în faţa ochilor mei. Sigur că poate uneori sesizam neregulile din relaţia noastră, alteori exageram din dorinţa de a câştiga nişte bătălii numai de mine ştiute, dar niciodată nu am fost conştientă, ca atunci, de final. Dacă e să-mi amintesc ceva din acele câteva momente, e sentimentul de panică ce a pus stăpânire pe mine. Lipsa aerului, senzaţia de paralizie totală, gândurile care deveneau din ce în ce mai negre, lupta continuă dată între partea din mine tolerantă, înţelegătoare şi gata oricând să şteargă trecutul cu buretele, şi cealaltă parte, partea umilită, minţită şi trădată, care voia ca totul să se sfârşească cât mai curând.
3. Am încercat amândoi, după acest episod, să ne reluăm relaţia, eu să iert, iar el să tacă, el să stea, iar eu să uit, însă am realizat destul de repede că nu facem de
