Şerban Axinte, Păpădia electrică,

Prefaţă de Radu Vancu,

Casa de pariuri literare,

Bucureşti, 2012, 76 pag.

Cel de-al patrulea volum de versuri al lui Şerban Axinte are un titlu simpatic, de poveste pentru copii. Păpădia electrică este însă o carte gravă, a unei autoscopii revelatoare, realizate în trepte: de la un minimalism biografist şi tranzitiv, trecând printr-o îndepărtare reflexivă (cu ispite metaforizante) de experienţa traumatică şi ajungând la un soi de vizionarism, uneori cu accente blecheriene, transcris sub formă de halucinaţie lucidă.

De altfel, structura volumului corporalizează simbolic traseul spre „iluminare”. Prima parte, decoct, pare a fi etapa preliminară, a detoxifierii (la propriu şi la figurat): poemul inaugural, cu un insert autenticist, o scrisoare de la O. Nimigean, vorbeşte despre alcool, al doilea, despre un stabiliment de psihiatrie, al treilea, despre suferinţa abstinenţei. Urmează o serie de imagini ale retragerii în sine, ale introversiunii, semne ale îndreptării „obiectivului” de înregistrat spre lumea interioară: „bucuria de a te îngrămădi în tine însuţi ca într-o teacă” (poemul omonim), „să mai intri o dată în tub/ (...)/ să vrei să te ascunzi/ în intestinele/ îngrămădite-n corp ca într-o ramă” (rama), „mă retrag în camera de gardă” (ore întregi de stat în pat ca în arenă), „din cutia de lemn voi vedea” (mazac mazac mazac mazac). Hotărârea de sondare şi auto-analiză, de a „despica firul în patru” (din dumnezeu a mai rămas doar un ciob) atrage după sine clivajul, o despărţire, uneori onirică, de sine însuşi, pentru a se putea privi, în acelaşi timp, dinlăuntru şi din afară: „adorm alături de mine şi mă visez/ îngrămădit în patul meu ca în groapa comună” (groapa comună). Se anunţă, aşadar, ruptura, schizoidia şi alunecările perceptive spre o zonă a viziunilor, una monstruoasă în undo, poemul