Stânga sau dreapta, înscriși în marile familii europene ale popularilor, socialiștilor sau liberalilor, guvernanții României din ultimii ani au în comun cinismul transpartinic atunci când vine vorba de muribunzii României.

De opt ani, cel puțin, național liberalii, democrat liberalii și social democrații își pasează de la un ministeriat la altul câteva sute de mii de oameni care-și poartă cu resemnare celulele canceroase pe un drum care este, pentru mulți, fără întoarcere. Trăim în plin secol XXI și dacă nu s-a descoperit, încă, leacul pentru cancer, am descoperit, măcar, compasiunea, solidaritatea și posbilitatea de a le oferi oamenilor în suferință demnitate, alinare și speranță. Sau cel puțin așa credeam, așa ne plăcea să credem.

Descoperim, însă, la luni bune de zile de la momentul în care șeful Casei de Asigurări de Sănătate era să fie linșat din cauza problemelor cu medicamentele destinate bolnavilor de cancer, că problema n-a fost rezolvată. Că nici charismaticul Raed Arafat n-a făcut decât să promită o rezolvare, nu să o și ofere. Că nici USL-ul, care a exploatat electoral până la lacrimi momentul, n-a deblocat la timp banii necesari citostaticelor și analgezicelor. Pentru noi, cei din afara problemei, e trist. Pentru cei din interior, pentru miile de oameni care apelează la rețele paralele de aprovizionare cu speranță la fiolă, este, de cele mai multe ori, dureros.

Suma necesară pentru ca aprovizionarea cu medicamente pentru bolnavii de cancer nu este nici pe departe uriașă. E chiar hilară, comparată cu sumele de bani de care își bate joc, zilnic, sistemul medical. Cu atât mai greu este de înțeles de ce acești bani nu se găsesc sau nu s-au găsit la timp.

Dacă cineva își face calcule, cu cinism, că 480.000 de bolnavi de cancer sunt o pierdere electorală suportabilă, ar trebui să se gândească și la familiile acestor oameni. Dacă 3