N-am putut rezista tentației și mi-am cumpărat ultima carte a lui Lucian Boia, De ce e România altfel (Ed. Humanitas, 2012). După ce-am citit-o, am, ca tot românul imparțial, o părere: e nici așa, nici altminteri!
În primul rând, cartea nu e chiar o carte. E un fel de manifest. Sau, dacă vă place mai mult așa, o colecție de postări de blog care seamănă, al naibii de mult, cu Apelul către lichele al lui Gabriel Liiceanu, doar că, evident, mult mai bine scrisă. Totuși, se vede de la o poștă, și nu-s primul care observă asta, că Boia a scris-o la nervi, după toată panarama din politica românească de vara trecută. Carevasăzică, să nu vă așteptați să-l găsiți aici pe Lucian Boia cel meticulos din Miturile comunismului românesc. Nu face nimic altceva decât să recicleze rezultate ale unor cercetări mai vechi și să le folosească în alt scop, și anume acela de a demonstra că Românul e altfel.
O să ziceți că omul s-o fi scrântit, dar nu e chiar așa. El îmi pare mai degrabă scârbit și sătul de alde Căcărău, dr. Ponta sau de matrozul Băse. La o adică, și eu m-am săturat de ăștia. Doar că, atunci când ești scârbit de ceva, riști să sari calul aiurea.
Pe alocuri, Lucian Boia cam asta face în ultima lui carte. Dacă vreți, e un fel de argument pentru zicala clasică „România e o țară frumoasă, păcat că e populată”. Teza lui este destul de simplă și, până într-un punct, digerabilă: suntem, din punct de vedere politc și social, o națiune de întârziați. Ne-am format târziu, n-am avut o Constituție pe bune decât în 1866, și aia copiată după a belgienilor, formele fără fond sunt peste tot, ne plac manelele, să spargem semințe și să ne râdem la Capatos. Toate ca toate, doar că eu nu am înțeles exact la cine se referă. N-am văzut în viața mea un Român cu „R” mare, care să fie într-un anume fel, ci doar români cu „r” mic. Cum ar veni, cel care era până acum cunoscut ca un
