Cine s-ar fi gândit, vreodată, că, unul dintre cele mai păzite ”obiective” de pe teritoriul României, va fi clopotniţa?! Ei bine, nu suntem departe de a institui pază severă împotriva hoţilor de clopote. Fiindcă mirajul bronzului, metal foarte scump, din care sunt confecţionate clopotele bisericilor, a devenit, de mai bine de un deceniu, o afacere de proporţii. Lăsat, parcă, să se extindă, precum păcatele de moarte ale celor vânduţi Satanei, fenomenul este pe cale să genereze schimbări surprinzătoare, nu numai în ce priveşte atitudinea enoriaşilor faţă de tăcerea autorităţilor, ci şi în reconsiderarea... nomenclatorului de meserii. ”Paznic la clopotniţă” nu cred să fi existant, vreodată, de când clopotul a devenit obiect sacru pentru biserică. Cel puţin aşa se pare că se va întâmpla, pe fundalul lipsei de interes a organelor de ordine, care nu au reuşit niciodată să dea de urma prăduitorilor. De unde ar trebui să înţelegem că toate căile dreptăţii s-au înfundat undeva, în mocirla crizei, care le-a dat celor înrăiţi imboldul de a profana un simbol vechi de când lumea.

Sigur, se înţelege, hoţii nu au Dumnezeu. Dar dacă, prin absurd, ar avea, L-ar vinde pe 30 de arginţi... Acesta este preţul trădării ! Însă zecile şi sutele de kilograme de bronz, cât cântăreşte un clopot, sunt mai tentante. Aşadar, atac la divinitate, atac la sentimentele creştine ale comunităţilor de enoriaşi din toată ţara, de la est la vest şi de la sud la nord ?! Întrebarea este cine îi lasă şi îi protejează pe aceşti indivizi în însuşirea unor substanţiale surse de venit, din avutul obştei, din banii oamenilor ? Nouă ne este imposibil să aflăm. Şi să înţelegem. Ştim doar că, după ’90, România este la discreţia tuturor acelora care se antrenează în meseria şterpelitorilor; a celor certaţi cu legea şi cu tot ce mişcă pe pământ. Este adevărat, la adăpostul lipsei de vigilenţă şi de pază, se