Februarie este luna de naştere a doi patriarhi: Iustinian şi Teoctist. Ambii au păstorit în perioade grele ale istoriei, trecând luntrea bisericii ortodoxe române de pe un mal pe celălalt. Primul a văzut năruindu-se proiectul societăţii moderne bazate pe proprietatea privată şi a muncit din greu pentru a nu da pe mâna comuniştilor averea bisericii. Al doilea a fost nevoit, iniţial, să cedeze mai mult decât predecesorul său, dar a trăit măcar, la final, bucuria despărţirii de tiranie. Numărul trei şi numărul cinci în cronologia celor şase patriarhi ai BOR, Iustinian şi Teoctist sunt importanţi pentru noi prin fapte şi învăţături dar, la scara lumii creştine, se pierd printre alte sute de patriarhi.
De fapt, aidoma eroilor din mitologia greacă, patriarhul (în greceste: tată, conducător), aşa cum apare el în Vechiul Testament, reprezintă simbolul civilizaţiei strălucite care o precede pe a noastră. Primii trei patriarhi cunoscuţi, Avraam, Isaac şi Iacob, erau, în primul rând, după modelul titanilor, oameni foarte înalţi, puternici şi înţelepţi, iar viaţa lor dura mai multe sute de ani, aşa încât puteau fi consideraţi nemuritori. Pe de altă parte, în faţa zeilor războinici greci şi romani, o singură putere a avut sorţi de izbândă: credinţa în Iisus.
Dacă Avraam, Isaac şi Iacob sunt consideraţi cei trei patriarhi ai iudaismului, lumea creştină are şi ea, tradiţional, cinci mari patriarhi ai începuturilor. Ei sunt acei sacerdoţi de rang înalt ai bisericilor tradiţionale (Ortodoxă, Catolică şi Asiriană Orientală), care îi preced pe toţi ceilalţi în întâietate, datorită "scaunelor" pe care le ocupă. Din cauza numeroaselor schisme care au avut loc de-a lungul timpului, se întâmplă ca unele scaune să fie ocupate, simultan, de mai mulţi patriarhi, fiecare aparţinând unei alte comuniuni. Astfel, la Constantinopol, avem un patriarh ecumenic, considerat "pri
