Credinţa, dacă o ai, o trăieşti pe viaţă, religia poţi s-o abandonezi sau s-o schimbi. Poţi să fii un om extraordinar de bun şi credincios şi în afara dogmei. De multă vreme un Crăciun schizofrenic scindat între "moşul de la Coca-Cola" şi "Catedrala Mântuirii Neamului" a transformat majoritatea oamenilor în nişte "fundamentalişti ai ipocriziei". E mult mai uşor să betonezi ermetic haznaua şi s-o vopeşti în roz, decât s-o transformi în pământ fertil.
De Crăciun ni se umezesc puţin ochii, că ne impresionează show-ul ritului lacrimogen, dar apoi ne trezim din "slăbiciunea asta", ca să ne arătăm muşchii de Revelion. Tot timpul ne simţim obligaţi trebuie să demonstrăm şi să spunem ceva, dar nu să facem ceva, în mod real.
Dacă în atmosfera "magică şi duioasă" a Crăciunului v-aţi gândi o secundă, onest şi fără ipocrizie, la cum o să fiţi voi şi semenii voştri pe urmă în cele 365 de zile ale lui 2013, o să vă enervaţi rău şi o să vi se facă ruşine - deşi n-o să recunoaşteţi.
De Crăciun brusc ne reamintim că există oameni slabi şi nevoiaşi, bolnavi, singuri, că avem rude şi prieteni, că omul trebuie să fie bun, generos, tolerant, să nu mintă, să lase deoparte prejudecăţile şi etichetele şi aşa mai departe, dar nu vedem că de fapt asta a ajuns în sine un şablon lipsit de conţinut şi inutil dacă-l comparăm cu viaţa reală.
Credem, în primul rând, cu aroganţă, că lumea asta mare de 7 miliarde de suflete se rezumă, pe 25 decembrie, în fiecare an, la celebrarea naşterii Mântuitorului. O celebrăm de câteva mii de ani, şi mântuirea n-a venit, pentru că probabil n-am înţeles-o bine. Poate că i-am interpretat cuvintele greşit sau ne-am lăsat prea uşor manipulaţi să le înţelegm greşit. Cum poţi să speri la mântuire, la adevărata credinţă în divinitate şi om, dacă tu crezi că eşti alesul care face parte dintr-o minoritate convinsă că numai ea
