Când ninge, retrăiesc mirosul de zăpadă proaspătă al mănuşilor de lână împletite de bunica. Iarna, în vremurile acelea, satul meu se transforma într-o imensă pârtie. Fiind născut la munte mi-au pus schiurile în picioare când aveam cinci ani. Erau nişte chestii încovoiate în vârf prin introducerea în leşie a unor bucăţi din lemn de fag, lăsate apoi vreo trei zile între nişte cercevele de gard. Cu închizători din tablă şi sârmă, ultimul model local. Unse cu ceară pe dedesubt, să alunece bine. Nu necesitau încălţăminte specială şi nici costum de fâş. Doar beţele aveau frumoase curele din piele.Modelul nu se mai fabrică azi. Un pic mai târziu, am primit de la şcoală nişte schiuri albastre, cu câteva canturi stricate, pe care scria Reghin. Avea să aflu la orele de geografie că Reghinul nu e o firmă străină ci, culmea, un vechi oraş românesc. Şi-am mai primit şi bocanci cu vârful pătrăţos care-mi ieşeau mereu din închizători - clăparii roşii la care era nevoie de ajutorul întregii familii pentru a-i descălţa au apărut câţiva ani mai târziu. Iar beţele galbene - din bambus! - aveau, de regulă, destinaţii multiple. Straşnic echipament ! Da, e adevărat, acum douăzecişiceva de ani, şcoala din micul meu sat de munte era dotată cu schiuri. Participarea la competiţii sau notele bune erau criterii clare de repartizare către elevi. Iarna, orele de educaţie fizică erau adevărate antrenamente de schi. Schi alpin dar şi schi fond.Nu existau pârtii – se foloseau livezile mai abrupte, bineînţeles cu acordul proprietarului terenului (colectivizarea n-a reuşit să găsească satul meu), nu ştiam ce-i ăla telescaun - până în vârf se ajungea pe jos şi cu schiurile în spinare ,ce chin când îţi mai scăpau din mâini ... Aveam, în schimb, profesori de educaţie fizică. Antrenamentele continuau în mod constant, câteva ore pe zi, şi în vacanţa de iarnă. Nu era nimeni obligat să participe dar nu ex