Într-o competiţie cu Roger Federer, Rafael Nadal şi Novak Djokovic, Andy Murray a fost considerat, vreme de vreo 4-5 ani, cel mai ghinionist tenismen din circuitul ATP. Au fost multe situaţii când scoţianul a fost elogiat pentru calităţile lui, dar în acelaşi timp compătimit pentru că este contemporan cu cei trei mari jucători. Şi-a sufocat mai mereu adversarii din linia a doua, dar s-a împiedicat de fiecare dată cu un pas-doi înainte să pună mâna pe un trofeu important. De vină au fost aceiaşi Federer, Nadal sau Djokovic.

Din frustrări şi înfrângeri grele, Andy Murray s-a întărit psihic, s-a clădit fizic şi a căpătat acel sânge rece de care are nevoie un mare sportiv în momentele cheie pentru a fi mai bun decât alţii de seama lui. Cu fiecare an trecut, scoţianul s-a transformat într-o maşină de tenis tot mai performantă, iar rezultatele au început să apară. Mai întâi l-a învins pe Rafael Nadal la Australian Open, în 2010, când a şi ajuns apoi în prima sa finală de Grand Slam.

Triunghiul valorii din vârful ATP a căpătat însă o altă formă geometrică din 2012, prin performanţele obţinute de Murray. Mai întâi a hrănit orgoliul britanicilor prin prima finală jucată la Wimbledon, iar mai apoi i-a şi bucurat prin titlul olimpic, câştigat la o lună distanţă. Valul pe care s-a urcat elevul lui Ival Lendl l-a ajutat să deschidă următorul lacăt, cel care i-a permis să obţină şi primul titlu de Grand Slam, într-o finală de vis cu Novak Djokovic. Al doilea mare rival era învins într-una din "clubul celor 4!".

Noi repere în tenisul britanic

O singură problemă a fost nerezolvată de Murray până ieri, să-l bată şi pe Federer într-un turneu de Grand Slam. Cei doi s-au întâlnit de 19 ori până ieri, iar scoţianul era într-un uşor avantaj, cu 10-9. În turnee precum Australian Open, elveţianul a făcut însă legea, scor 3-0. O lege pe marginea căreia Murray a cerut