Povestea unirii este ceva mai complicata si mai putin vesela decat se stie. Macar localnicii ar trebui sa-si aduca aminte ca "sacrificiul pentru unire" (sintagma folosita des in epoca) a fost destul de mare si ca 1859 a lasat mostenire nu doar entuziasme, ci si neplaceri. 1859 este mai mult aniversat decat rememorat. O epoca extrem de complicata si de interesanta este strivita sub ebulitia comemorarilor, care se revendica de la evenimente, dar care, in fapt, le simplifica estetic, le ignora arogant sau, adesea, le falsifica, fara scrupule, semnificatia. Prescrise fatalmente de mizanscena politica, aniversarile servesc obsecvios felurite functii mundane, constituind scenografia pentru expresia celor mai sforaitoare efemeride, pentru parada mai marilor zilei, care tanjesc invidios sa imprumute ceva din durabilitatea faptului comemorat. 1859, ca si alte date importante din istoria noastra, a capatat o nefericita plasticitate - adica permite modelari intamplatoare, in functie de stringentele sau capriciile momentului. E cert: 1859 a scapat de sub controlul istoricilor, pentru a incapea pe mana activistilor culturali. Si, in termenii utilitatii sociale, nici macar nu era rau sa se fi intamplat asa, daca transferul s-ar fi facut cu pretul imbogatirii imaginative si a exploatarii oneste a semnificatiei celor intamplate atunci. Insa trecerea evenimentului in posesia culturnicilor s-a facut cu pretul ultrasimplificarii povestii unirii, al nivelarii asperitatilor din relatarea faptelor si al abolirii interpretarilor contrare vulgatei etno-nationale flatante. Limbajul aniversarilor este dezolant de sarac si tautologic; povestea pe care acestea o spun este plictisitoare si neverosimila; iar efectul public este nul. Invariabil, „epoca unirii" este evocata ca moment de entuziasm si consens national. Se uita astfel ca, in epoca, unirea reprezenta doar unul din proiectele politice i