De unde vine suferinţa din dragoste? Oare suferim din dragoste pentru că nu suntem iubiţi? Suferim din dragoste pentru că cel iubit ne înşeală, ne face vreun rău, nu are caracter, nu-i destul de bun sau pentru că nu ne iubeşte? Ce-i, de fapt, suferinţa din dragoste, ce altceva decât aşteptarea neîmplinită de a fi iubit? Ce-i suferinţa din dragoste, ce altceva decât frustrarea, tensiunea, tulburarea interioară, judecata, mânia, iritarea, nemulţumirea interioară, care ne spun că nu primim iubirea pe care o aşteptăm? În suferinţa din dragoste sunt aşteptările noastre neâmplinite. Percepţia ne spune că nu primim ceea ce aşteptăm, că nu suntem iubiţi atât cât iubim, că nu suntem fericiţi cu ceea ce vine către noi de la celălalt. Noi suferim din dragoste, cum suferim pentru multe alte lucruri, nu atât pentru că nu primim ce aşteptăm, cât pentru că stăm la pândă continuu, suntem un fel de vânători de erori, un fel de vânători de păcate ale celuilalt, parcă dorindu-ne să ne dovedim nouă înşine că nu suntem iubiţi.
Suferinţa din dragoste ar înceta să ne absoarbă şi să-şi dezlănţuie bicele-i nebune peste sufletele noastre de îndată ce ne-am opri aşteptarea de a fi iubiţi. Aşteptarea de a primi e ascunsă în suferinţa noastră. Noi aşteptăm să primim iubirea în forme iraţionale, în formele pe care mintea le crede valoroase şi reale, dar nimeni, absolut nimeni pe lume nu poate satisface toate dorinţele minţii altuia. De aceea aşteptarea iubirii de la un altul e sortită suferinţei. Aşteptarea iubirii din afară e sortită căderii, durerii şi neîmplinirii! Pentru ca suferinţa din dragoste să se topească, pentru ca ea să înceteze a mai păşi prin mintea şi sufletul nostru, avem nevoie să ne oprim aşteptările şi, în acelaşi timp, să dăm ceea ce cerem de la altul. Să dai iubire fără s-o aştepţi, iată cum se curmă suferinţa din dragoste. În absenţa pretenţiilor, a aşteptărilor,