Un vânt rece şi alb se învolbură printre cruci. Câini rebegiţi latră în răspăr şi bat în retragere, luând-o prin dosul criptei de marmură, unde e îngropat Nicolae Ceauşescu. Un husky, cu ochi albaştri şi cuminţi, îi urmăreşte din priviri, curios şi fără resentimente. Doar el şi stăpânul său mai sunt, pe la 12.30, pe 26 ianuarie, în preajma mormântului fostului dictator. Pe lespedea criptei, candele roşii, majoritatea stinse, eşarfe, o pancardă cu chipul lui Ceauşescu, o înşiruire de realizări, buchete de flori.
Revoluţia "înstrăinării"
"Asta nu se făcea, păcat. Cum să-l omori, domnule, ca pe câini, chiar în ziua de Crăciun?!", mă întreabă omul, privindu-mă oarecum mulţumit că are, în sfârşit, cu cine schimba o vorbă, o amintire, un banc. Poartă o căciulă neagră, trasă pe frunte până deasupra ochilor pe care şi-i fereşte de biciul subţire al ninsorii. Îmi spune că are 60 de ani şi multe amintiri din "Epocă", majoritatea plăcute.
"Eu nu bat câmpii, domnule. Pot proba cu tinereţea, cu viaţa mea. Când a murit Dej, în martie 65, aveam 12 ani. De atunci şi până prin '80 - '81, n-am de ce spune c-am dus-o rău. Am învăţat, am terminat facultatea, în inginerie silvică. Am muncit. Ascultă, nu că fac pe deşteptu', dar a fost singura perioadă în care lemnul s-a exploatat cu creier în cap, în ţara asta. Nu ca acum: îl vindem la chinezi şi cumpărăm mobila înapoi de trei ori mai scumpă. Păi noi am umplut URSS-ul şi China cu mobilă, frate, pe timpul lui. Uite unde am ajuns!", spune omul meu, însufleţit de necaz ori de frig.
Câinele ne priveşte în ochi, pe rând, ca o rugăminte. Încearcă să-şi urnească stăpânul către casă, împingându-l cu botul; e alb, ca un câine de zăpadă.
"Mergem tată, plecăm imediat" spune bărbatul, scuturându-i blana. "Eu sunt din Piatra Neamţ. Am venit la Bucureşti după Revoluţie, prin '92. Am crezut, sincer îţi spun, că
