Dezbaterea iscata in jurul incinerarii este departe de a se fi incheiat, cel putin pe internet. Am incercat, in articolul de data trecuta, sa evidentiez anumite aspecte ale credintei crestine conform carora trupul, in lumea materiala, are o demnitate maxima, chiar si dupa moarte, fiind trup al unei persoane. Faptul ca omul nu este om deplin decat numai fiind alcatuit si din trup si din suflet, chiar daca vremelnic acestea pot fi despartite si ca, la invierea de obste, sufletul nostru se va uni din nou cu trupul nostru, dar cu un trup "nestricacios", prin transfigurarea celui care s-a intors in pamantul din care a fost luat (cf. Facerea 3, 19), ar putea sa constituie subiect de reflectie si pentru cei care se raporteaza la corpul celui decedat ca la un gunoi de care trebuie sa te dispensezi cat mai "ecologic" (apropo de ideea pe care am auzit-o vehiculandu-se, in valtoarea unor polemici, cum ca ar fi mai bine, dupa moarte, sa arzi steril, doar pentru a nu lasa in urma putreziciune sau pentru a evita, astfel, sa fii mancat de viermi). Ca orice lucru de pe lumea asta, si focul poate avea o buna sau o rea folosinta, dupa cum alegem noi. Daca ard un lemn in soba este pentru a ma incalzi sau a face mancare. Daca ard maracini sau gunoaie este pentru a face curatenie. Daca las o lumanare sa arda in biserica este pentru ca ea genereaza o flacara, devenind astfel un simbol pentru crestinul chemat sa fie lumina in lume. Dar daca-mi dau foc la trup cat sunt in viata sau, cu ajutorul unora, chiar si dupa moarte, atunci ma amagesc crezand ca-mi fac, astfel, un... pustiu de bine. M-am bucurat cand am constatat ca, dincolo de pozitiile celor care nu au o cultura a dialogului, ci doar vor sa impuna puncte de vedere straine crestinismului sau se isterizeaza in acuze si sentinte penibile la adresa unui asa-zis anacronism al Bisericii Ortodoxe, am primit o serie de interpelari pe proble