A fost o săptămână plină şi am aşteptat cu nerăbdare să vină weekendul. Toate problemele cu Laurette m-au dat peste cap şi acum unul dintre lucrurile pe care mi le doresc cu ardoare este să dorm un pic mai mult dimineaţa şi dacă se poate să lenevesc măcar o jumătate de zi. Spun jumătate, pentru că în după-amiaza de sâmbătă voi merge cu Sarah la clubul nostru de scrabble, iar duminica e o zi pierdută pentru destindere având în vedere că este înaintea celei de luni şi face să mă cuprindă un fior asemănător cu cel din preajma unei competiţii, mai puţin intens, dar destul cât să mă împiedice să trândăvesc în voie.

Aşa că am petrecut toată dimineaţa învelită într-o păturică moale pe canapeaua din sufragerie butonând telecomanda şi înfulecând cu poftă din proviziile cumpărate pentru musafirii din timpul săptămânii, ca să-mi reîncarc bateriile. În cele din urmă m-am hotărât pentru un film despre o profesoară de istoria artei care se îndrăgosteşte de unul dintre elevii ei de 15 ani. Oricât de incredibil mi-ar părea dacă aş auzi despre un asemenea caz, filmul reuşeşte să facă situaţia verosimilă şi mi-a captat atenţia. Am stors şi nişte lacrimi la sfârşit. Oare cum e viaţa de fapt? Este aşa cum ne-o imaginăm noi, cu aventuri, cu îndrăgostiri fulgerătoare şi cu suferinţe? Cât de frecvent se întâmplă să fii cu adevărat îndrăgostit? Merită să lupţi pentru o dragoste? Sau dacă ai pierdut una rămâi marcat aşa cum se întâmplă în filme şi în cărţi? Luându-mă pe mine drept exemplu toate cele enumerate mai sus practic nu există. Nu că n-aş fi fost rănită în amor, dar a fost vorba mai mult un joc al orgoliilor, decât altceva şi dacă ar fi să fiu sinceră până la capăt, niciuna dintre relaţiile mele de până acum n-a durat suficient de mult şi n-a fost suficent de pe bune ca să-mi provoace o suferinţă autentică şi să mă marcheze pentru toată viaţa. Am avut parte de aventuri, de