Am ales câteva fragmente din "Tristeţile unui american", de Siri Hustvedt, volum în curs de apariţie la Editura Polirom. O carte pe care am tradus-o recent şi care, inutil să mai spun, mi-a plăcut enorm. O istorie de familie care înglobează în ţesătura ei deasă poveştile întretăiate ale unor personaje fermecătoare, din generaţii diferite, narator fiind un bărbat, psihiatrul Erik Davidsen. Mai multe, la timpul potrivit.

Mi-a zâmbit şi ea, dar apoi s-a ridicat, pur şi simplu punând capăt interviului. Gestul brusc mi-a provocat o dorinţă subită de a îi afla povestea, de a şti totul despre această femeie, despre fetiţa ei de cinci ani şi despre misteriosul tată pe care fiica îl pusese într-o cutie.

Înainte să iasă pe uşă, am zis:

— Vă rog să îmi spuneţi dacă vă trebuie ceva sau dacă pot să fac ceva înainte de-a vă muta aici.

Le-am privit coborând scările, m-am întors pe coridor şi m-am auzit zicând „Sunt atât de singur”. M-a zguduit, fiindcă această propoziţie devenise un tic verbal involuntar. Rareori îmi dădeam seama că o spuneam sau poate că nici nu înţelegeam că rosteam cuvintele cu voce tare. Începusem să experimentez această incantaţie nedorită încă de pe când eram căsătorit, bălmăjind-o înainte de culcare, în baie, sau chiar şi la băcănie, dar în ultimul an se accentuase. Tatăl meu făcea asta cu numele mamei mele. Când stătea singur într-un fotoliu, înainte să aţipească, şi mai apoi, în camera lui de la azil, rostea Marit iarăşi şi iarăşi. Uneori o făcea şi când ea se afla suficient de aproape încât să-l audă. Dacă îi răspundea la chemare, el părea să nu ştie că vorbise. Asta e stranietatea limbajului: trece de hotarele trupului, este în acelaşi timp şi înăuntru şi afară, iar uneori se întâmplă să nu observăm că pragul a fost trecut.

*

Doamne, ce dor mi-e de el. Doamne, ce mai ştia să scrie. Surprindea lum