-AA+A

Nu sunt un nostalgic, n-aş vrea să se întoarcă vremurile care au fost nici măcar ca în anecdota cu Ion şi Gheorghe: „Mă, Ioane, ce bine era pe vremea lui Stalin!”. „Gheorghe, tu eşti nebun? Aveai grâu? N-aveai! Aveai mălai? N-aveai! Aveai petrol? N-aveai! Şi-atunci cum era bine, mă?”. „N-aveam nimic, mă Ioane, da’ ce tânăr eram!?”.

Şi, chiar dacă nu sunt un nostalgic, am nostalgia „lunii cărţii la sate”, cum era cunoscută în lumea literară luna februarie. Cu siguranţă că raţiunea alegerii acestei luni ca potrivită promovării cărţii la sate era sezonul mort pentru agricultură, sezon în care ţăranii stăteau pe-acasă, cu mica lor gospodărie, ce mai rămăsese după colectivizare, iar femeile torceau în clacă sau puneau războiul în acţiune, să-şi ţeasă lepedeie, ştergare şi câte şi mai câte. Dar, dacă stăm să judecăm drept, şi în perioada interbelică acţiunile astriştilor în Transilvania vizau şi ele culturalizarea, educaţia... Percepţia pe care o am eu însă asupra „Lunii cărţii la sate” (de pe la mijlocul deceniului opt) vine din întâlnirile literare care se făceau la sate, dar şi în oraşe, în luna februarie, când plecau în „campanii” grupuri de scriitori din Capitală în toată ţara şi, împreună cu scriitorii locali, organizau întâlniri cu cititorii. E adevărat că atunci Uniunea Scriitorilor avea bani şi plătea scriitorilor astfel de deplasări şi nici găştile literare nu se radicalizaseră încă.

Am avut parte de astfel de întâlniri încă din anii de liceu, iar debutul meu literar, într-un fel, e legat tot de o „lună a cărţii la sate”, când la Bistriţa, la Casa de Cultură a Sindicatelor, veniseră Traian Lalescu (fiul marelui matematician Traian Lalescu), Vasile Netea (istoricul), Liviu Bratoloveanu, Valeriu Goruneanu, dar şi bistriţenii Valentin Raus, Dumitru Andraşoni, Virgil Raţiu ş.a., şi când Traian Lalescu îmi luase pentru „Îndrumătorul cultural”, l