Finala feminină de la Australian Open pledează pentru intensitatea tenisului şi a emoţiilor. Pentru tensiune şi toleranţă.

Victoria plînge cu foc în scaunul ei. Faţa se pierde în prosop, dar umerii care tremură ritmic trădează brutal dimensiunile furtunii de lacrimi şi suspine. E hohotul descătuşării, momentul în care zîmbetul trece în plan secund, răbdător, ştiind că va străluci din nou, că va fi din nou la putere. Acum e vremea cînd laşi să iasă din tine ghemul acela amar, apăsător, pe care ai tot încercat să-l împingi înapoi în stomac şi care pe toată durata finalei s-a jucat cu tine, cu greaţa ta, cu frica ta, cu anxietatea, cu crisparea şi cu încăpăţînarea ta. Îl expulzezi în prosop şi eşti gata pentru festivitatea de premiere. Eşti Victoria Azarenka, pentru a doua oară la rînd campioană la Australian Open.

Ceva mai încolo, în întunericul transparent din arenă, ochii lui Na Li (foto) înoată şi ei în lacrimi. Care nu se revarsă însă. Rămîn acolo, diamante lichide ţintuite de privirea fixă care pare şi goală, dar şi încărcată de senzaţii. Acum e vremea să laşi gîndurile să-ţi alerge prin minte, năluci colorate, neastîmpărate. Întîi şi-a sucit glezna stîngă, apoi a căzut din nou şi s-a lovit cu capul de suprafaţa de joc. Parcă trebuia să se întîmple orice ca să n-o lase să cîştige, dar nu, astea sînt lucruri pe care nu merită să le laşi să ţi se înşurubeze în cap. Sînt periculoase. Priveşti fix pentru că acum e singurul tău refugiu. Apoi te ridici în picioare, îţi netezeşti fusta mov şi eşti gata pentru festivitatea de premiere. Eşti Na Li, pentru a doua oară finalistă la Australian Open, după 2011.

Nimeni nu ştie ce s-ar fi întîmplat dacă Li n-ar fi căzut. Prima, dar, mai ales, a doua oară. Ea a fost jucătoarea dominantă în primul set, cu lovituri clare, cu o concepţie solidă de joc, cu un apetit formidabil pentru risc controlat. Azarenka