De când a redevenit democrată - mai întâi în cuvinte, iar mai apoi... tot numai în cuvinte - România a apelat, după exemplul altor ţări, la ajutorul unui personaj care să îi călăuzească paşii prin libertate. Acest om de bine are chelie, dar e strălucitoare, etalează un burtoi de pomină, dar e încercănat şi tras la faţă, cu o expresie severă şi mereu îngrijorat-nemulţumită, stă pe picioare filiforme şi parantezate, dar poartă cu modestie o coşcogeamitea cocoaşa. Toată lumea îl cunoaşte şi îl stimează, iar când îl vede pe stradă, scoate pălăria sau înclină capul şi îi spune „- Să trăiţi, domnule Guvernoiu!", pentru ca, doi paşi mai încolo, să tragă o înjurătură bine mestecată în barbă sau să împroaşte - total necivic! - trotuarul cu o flegmă bine ţintită lateral.

Adevărul e că România nu avea nevoie de un arendaş de felul acesta. La stadiul şi la complexitatea „democraţiei" noastre, ea putea continua aşa cum începuse: oricum, nu şi-a măturat în 1989 ograda, nici nu şi-a primenit lada de zestre. Vechile încrengături de rubedenie şi de cumetrie, jocul abil şi savant dintre feluritele găşti, competiţiile neloiale între fratriile vizibile şi invizibile au mers şi merg nestingherite mai departe, aisgurându-i sistemul nervoc şi circulator funcţional chiar şi în vremuri de îngheţ sau de secetă. Un bun instinct social a făcut-o însă să privească peste gard la alţi vecini şi consăteni şi, cum bunul simţ o îndemna să nu facă pe originala prea din cale afară în comparaţie cu alte cunoştinţe şi apropiaţi, precum unchiul Sam ori verişoara hexagonală Mariana, căsătorită cu Paris, şi-a propus să se comporte la fel sau măcar compatibil. L-a angajat, dar, pe dl. Guvernoiu să îi trateze hachiţele cotidiene, că doar şi el ar mânca o pâine, păcatele mele...

La rândul lui, băiat educat, Guvernoiu ştia cum merge treaba. Citise doar prin cronicile ruseşti că triburile slave, s