Trăiesc o dimineaţă mai liniștită. Mai de gura sobei. Privind iarna de dincolo de geam sunt ademenit să hălăduiesc, leneș și plăcut, prin niște amintiri care mă fac vecin de vârstă cu Maria și Matei. Minunații mei nepoți. Dar nu-mi permit să consum răsfăț în doze care dăunează grav prezenței în real. Mi-aș pierde antrenamentul supraviețuirii și n-aș mai fi capabil să înfrunt pe picioare înjurătura dură a vremurilor nevoiașe cu care ne confruntăm.

Iau legătura cu o nouă zi prin intermediul presei și constat că așa-mi trebuie. Că nu mi-era bună contemplația. Fiindcă ajung  astfel la un interviu pe care Cristian Chivu l-a acordat pentru Inter Chanel. Un interviu mai altfel. Omul vorbește mai deschis ca niciodată despre suferință. Dar nu se vaită. Povestește doar. Inventariază un parcurs de viață normală pentru el, exemplară din punctul meu de vedere. Cristian Chivu vorbește despre traumele care i-au încercat viața sportivă, despre eforturile pe care le-a făcut pentru a rămâne pe picioare, dar și despre nedreptăți care nu-l puteau lăsa vreodată indiferent.

Cristian Chivu afirmă abia acum că renunțarea la echipa națională nu a fost cauzată de oarece relații mai contondente cu administratori vremelnici ai fotbalului. Temeinicia deciziei sale se regăsește în acuzația de trădare. Acuzație care nu venea cumva din partea vreunor străini. Nu! Străinii, dimpotrivă, l-au admirat. La Ajax, Koeman i-a pus banderola pe braț când avea doar 21 de ani. Și i-a afișat tricoul în vitrina de respect a clubului. Jose Murinho, individ care păstrează de obicei elogiile doar pentru sine, spunea că jucătorul Chivu poate fi, eventual, înlocuit. Omul Chivu, niciodată! Onorurile de care Chivu s-a bucurat prin cutreierarea sa europeană puteau fi oricând copleșitoare pentru un om obișnuit. Ceea ce Chivu nu este. Și tocmai pentru că nu este croit dintr-un aluat comun, Chivu nu a