Inca de pe vremea lui Hipocrate, medicii stiau ca, prin sunete, pot primi informatii despre starea de sanatate a plamanilor, inimii si cavitatii toracice, dar nu aveau mijloace eficiente sa auda suficient de clar acele semnale.
Singura metoda de ausculatare era apropierea urechii medicului de pieptul sau de spatele celui bolnav - eventual prin intermedierea unei batiste - cu sanse foarte vagi privind concluziile, arata Mental Floss.
Mai intervenea si faptul ca, in Evul Mediu, clerul catolic interzicea investigarea inimii unei femei printr-un asemenea procedeu, care permitea medicului sa-si apropie fata de sanul pacientei.
Momentul inventarii stetoscopului este consemnat de memorialisti la data de 17 februarie 1816, cand medicul francez Rene Laennec a nascocit un tub de carton, iar mai tarziu din lemn, prin intermediul caruia obtinea semnale mai clare decat cele percepute cu urechea aplicata direct pe corp. Se stie ca mediul rigid favorizeaza propagarea sunetului.
Entuziasmat de succesul sau, Laennec a construit in 1817 mai multe modele, toate din lemn, adaptand atat geometria lor, cat si esenta lemnoasa, pentru a obtine rezultate cat mai bune. Auscultarea se efectua, bineinteles, cu o singura ureche.
In 1830, tot un francez, Pierre Piorry a inlocuit lemnul cu fildesul, imbunatatind calitatea sunetului perceput, dar adevaratul salt inainte s-a produs in 1851, cand a aparut primul aparat de auscultare cu tuburi de cauciuc si receptia in ambele urechi ale medicului.
Acesta este de fapt stramosul actualului stetoscop, care preia sunetul printr-o membrana sensibila inglobata intr-o doza, de unde porneste un tub flexibil, bifurcat in contiuare, pentru a permite receptarea la ambele urechi.
Pare de necrezut, dar stetoscopul contemporan, asa cum il vedem astazi purtat de medici la gat, dateaz
