Radu Ioanid vorbeşte despre relaţia dificilă a elitelor politice şi intelectuale româneşti cu minoritatea evreiască autohtonă şi despre un trecut care trebuie înţeles înainte de a răspunde la întrebarea “Ce facem cu România”.
Din spatele ochelarilor cu ramă subţire, privirea lui Radu Ioanid se duce peste întinderile pieţei. Prin sticla lucioasă a geamului înalt, care apără holul hotelului de mugetul sălbatic al străzii, se văd Palatul Regal şi Ateneul Român. În diagonală, lumina plăpândă a dimineţii târzii se urcă pe zidurile Bibliotecii Universitare. Peste creasta ei boltită, nu se mai zăreşte, dar ştim că e acolo!, fostul sediu al Comitetului Central, astăzi clădirea Ministerului de Interne.
E-atâta istorie înghesuită în piaţa aceasta din centrul Capitalei, strecurată cumva printre trăsurile burgheziei de odinioară şi gloanţele care au zburat aici în decembrie 1989, încât nici nu ştii de unde să începi.
De la un paradox, poate: istoria României suferă de o memorie atât de selectivă, încât, în vreme ce unele evenimente au căpătat prin repovestire o aură legendară, altele s-au trezit condamnate la uitare. Se întâmplă, în definitiv, cu toate istoriile, dar asta nu poate fi o scuză. Nu poate fi mai ales atunci când încerci să înţelegi prezentul păşind pe aleile puţin călcate ale trecutului.
Radu Ioanid este un ghid nimerit pentru cei care cred că, înainte de a întreba ce facem cu România, ar trebui să ştim ce-am făcut, odinioară, cu ea. Trebuie scris: Ioanid e o voce puţin simpatică patrioţilor de serviciu, pentru că istoriile sale arată chipul unei Românii pe care, adesea, nu vrem să-l vedem. E chipul unei ţări care şi-a construit modernitatea şi cu ajutorul evreilor, sfârşind prin a-i clasa, în pragul celui de-al Doilea Război Mondial, ca nedemni de a fi numiţi români.
Vocea lui Ioanid e necesară, la fel cum a fost cea a istoricului Luci
