Nu s-a scurs niciun an de la instalarea Guvernului Ponta Întâi şi simt deja că am vorbit despre el, cum ziceau strămoşii noştri, ad nauseam. Adică până m-a cuprins greaţa.
Mi-a fost aproape imposibil, de astă-vară încoace, să mă abţin de la comentarea tuturor trăsnăilor şi ticăloşiilor care s-au prăvălit asupra României. De la tentativa de decapitare a statului de drept şi până la promovarea celor mai dubioase personaje din ultimele decenii. Succesiunea evenimentelor din 2012 a fost atât de rapidă încât, la un moment dat, am avut senzaţia că nici presa nu mai ţine pasul.
Am ajuns la suprasaturaţie, şi eu, ca milioane de alţi români.
După o zi petrecută în „fabrica de ştiri“ a redacţiei, nu mai pot deschide televizorul. Decât, eventual, pe Discovery, History Channel sau National Geographic. Aflu noutăţile doar graţie internetului şi, dimineaţa, răsfoind ziarele. Iar, atunci când aflu, încerc să-mi reprim dezgustul evadând în altă realitate. Alta decât cea pe care-o croiesc azi cei care ne conduc, în frunte cu Ponta al Doilea & co.
Mă scufund la întâmplare în bibliotecă, experimentând un soi de escapism.
Îl recitesc, de pildă, pe Lucian Boia. Care-mi întăreşte convingerea că piruetele ideologice şi morale ale politicienilor, intelectualilor sau gazetarilor de pe malurile Dâmboviţei sunt o boală veche. Cel puţin de la începutul veacului trecut. Mă delectez apoi cu versurile lui Fernando Pessoa (sau cum îşi mai spunea el) în sensibila traducere a lui Dinu Flămând. „Metafizica e consecinţa unei proaste dispoziţii“, filosofează, amar, eroul unui poem celebru. Ce poate fi mai potrivit ca să uit de meschinăria şi mediocritatea care definesc societatea contemporană?
Ştiu, mi se va replica probabil că nu te poţi refugia în cărţi când ţărişoara ta se confruntă cu atâtea probleme. Că nu poţi da bir cu fugiţii când puterea îşi face de ca
