Pe langa jurnalistii care ghicesc viitorul in coada pixului si prezic viitorul in articole sentinta si interventii profetice, marea durere e ca avem si doar politicieni vizionari care isi imagineaza ca, daca nu vin ei cu un proiect total, radical si nemaiauzit, inseamna ca degeaba s-au mai apucat de treaba.
Daca penibilul in care cad adesea, prin falsificarea constanta a profetiilor cu iz jurnalistic, nu-i impiedica pe ziaristi sa isi puna frana tentatiilor samanice, acelasi lucru se intampla si cu politicienii vizionari.
Oricat s-ar demonstra ca strategia lor nu da roade, ba dimpotriva, ajunge in timp sa faca praf si bruma de constructie care existase sau se ridicase paralel de intentiile lor, niciunul dintre politicienii care ajung sa detina puterea la un moment dat nu se simte implinit pana nu ajunge si el sa nasca o viziune reformatoare, reintegratoare, complet noua si eliberatoare a societatii romanesti.
Pentru ca la inceputul anilor '90, societatea intreaga, nu doar puterea politica din jurul lui Ion Iliescu, nu a avut forta, puterea, motivele si determinarea sa se rupa radical de trecut, fiecare guvern care i-a urmat s-a gandit ca asta e salvarea.
Si asa au curs, rand pe rand, marii reformatori. In '96, in 2004, in 2008 si 2009, iar ultimii "reparatori" tocmai s-au instalat confortabil in varful statului. Conditiile impuse de Uniunea Europeana, pentru a ne integra in structurile ei, au fost exceptia de consecventa si ele au mai moderat si tinut in frau viziunile inovatoare ale marilor nostri reformatori.
Aceasta ambitie oarba a celor mai multi lideri de a-si lasa amprenta asupra istoriei ca mari reformatori si conducatori care au "schimbat fata Romaniei" cred ca este unul dintre vinovatii majori pentru anacronismul nostru actual.
Simtind ca ar fi prea putin sa pretinda ca tot ce au de facu