Liviu Ioan Stoiciu intenţionează să ne convingă prin această nouă apariţie editorială, ,,Substanţe interzise”, Tracus Arte, 2012, ce fel de poezie este poezia sa. Şi reuşeşte, pentru că distanţarea de sine, de misterele trăite au finalitatea dorită. Poetul refuză melancolia şi alte stări sentimentale, de care ar fi tentat, spre a-şi etala virtuţile morale, existente ori râvnite, şi o face dur şi fără precauţii.

Versurile sale devin astfel expresia (dacă nu ecoul) acestui timp insuportabil şi brutal: ,,plouă şi eu mă vedeam spânzurat de frânghiile clopotelor /Că nu s-a schimbat nimic /după. Nimic nu mai meritam, ploua schimonosit”.

Nu întâmplător poetul precizează că şi-a pierdut şi ,,bruma întâmplătoare de încredere /în capacităţile lui psihice”. Dar perseverent fiind, ,,Dimineaţa o ia de la capăt”, chiar dacă vocea sa interioară vrea cu orice preţ să-i reamintească ,,ceea ce s-a întâmplat cu cei de dinaintea” lui. Este şi motivul pentru care, probabil, Liviu Ioan Stoiciu n-are vreme de ,,drăgălăşenii” verbale, rostindu-şi abrupt şi fără reţinere trăirile. El se afundă în interiorul ideal, chiar dacă ,,îngheţat de frig, dârdâi, pe zi ce trece mi se încetinesc mişcările”, motiv pentru care ,,amintirile îşi dau duhul”. Cu alte cuvinte, are vreme să sesizeze convulsia timpului care-l îmbătrâneşte şi-l determină să înţeleagă de unde s-a ivit ,,câinele galben”, de care nu poate să-ţi fie decât frică.

Trebuie să menţionăm că mărturisirea lui LIS se produce fără subtilităţi şi amabilităţi inutile, altfel spus, cu răceala celui care încearcă să se desprindă de tristeţile gata să-l năucească, aceasta fiind şi expresia vulnerabilităţii sale. El se lasă despovărat de propriile griji, indiferent la duritatea intervenţiei. Nu altfel se explică neutralitatea obsesivă a declaraţiei: ,,Tu eşti mărturisirea unei alte puteri. Stai /goală, tremurând în apa izvoru