Galerie Foto
Exodul continuu al cadrelor medicale româneşti în străinătate face că sănătatea şi chiar viaţa populaţiei să fie permanent sub semnul întrebării. (Să mai adăugăm la asta că sistemul spitalicesc din România este subfinanţat, pacienţii fiind trimişi de către personalul medical să-şi cumpere medicaţia pe care, de fapt, ar trebui să o primească gratuit; nu de puţine ori, românul este obligat să dea mită ca să fie sigur că va beneficia de actul medical pentru care plăteşte, lună de lună, un impozit.)
Plouă cu oferte din „afară” pentru medici, asistente/asistenţi şi infirmiere. Salariile sunt incomparabil mai mari decât în ţară, condiţiile de lucru diferă ca de la cer la pământ. Medicii, mai ales cei tineri, nu ezită să plece. Iar asta se întâmplă de mai bine de 20 de ani. A devenit un fapt, oarecum, firesc, chiar dacă trist. Mai ales că toţi suntem potenţiali pacienţi. Când nu chiar pacienţi „pe bune”…
Ei bine, există şi cazuri ieşite din acest „firesc”. Unul dintre ele este cel al lui Sebastian Miron. Născut la Caransebeş în urmă cu 30 de ani, Sebastian a absolvit Facultatea de Fiziokinetoterapie din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie din Timişoara, în 2007. După terminarea facultăţii, a avut, după cum mărturiseşte, o lună foarte… dezorientată, în care nu a ştiut ce să facă. A plecat la sora sa în Germania, ca să-şi găsească ceva de lucru; fără succes, însă. Între timp, a intrat în contact pe internet cu un terapeut din Iaşi, care tocmai plecase în Danemarca. „De ce nu aş putea şi eu?”, şi-a zis. Şi-a făcut un cont pe portalul Eures şi a început să dea telefoane: ”Do you accept people from European Union for this job?” Răspunsul fiind de multe ori da, a început să trimită CV-uri prin Norvegia şi Danemarca. A găsit repede două joburi, însă se cerea autorizaţie, care implica o serie de acte. Le-a trimis pe toate, traduse şi legalizate
