În literatura română "Chira Chiralina" este un roman care are încă un statut special. Mai întâi, e un roman neobosit. Are statutul cărţilor care se vând bine. Pare a avea harul capodoperei. Chiar dacă nu e susţinut decât rareori de critica literară, ediţii diferite se succed la doi-trei ani şi dispar ca pâinea caldă.

Apoi, asupra acestui roman stăruie o anumită ambiguitate, amestec de noroc si nenoroc; noroc, deoarece a însemnat succesul formidabil al autorului la Paris, si nenoroc, deoarece a circulat la noi, vreme de zece ani, într-o traducere vulgară, făcută la repezeală, "într-o limbă caraghioasă şi tâmpă" (Panait Istrati).

De abia în 1934, autorul se hotărăşte să publice varianta lui, în mod cert, cea mai îndreptăţită să circule în spaţiul românesc. Numai că, după aproape două decenii, autorul nu mai vorbea decât ocazional limba română şi, orice s-ar spune, pierduse ceva din harul şi farmecul vârtos al limbii materne.

Cine compară textul in limba franceză cu cel românesc, dat de autor, observă cum "urechea îl inşeală", simte ezitările, micile stângacii care, prin însumare iau ceva din haloul romanului dat nu doar de elementul epic ci şi de farmecul limbajului care contribuie esenţial la atmosfera romanului.

Este ceea ce a vrut să recupereze în 1968 Eugen Barbu prin traducerea sa.

Azi, după nouăzeci de ani, "Chira Chiralina" este încă un roman care nu e fixat nici naratologic, în istoria romanului românesc, nici tematic, în istoria balcanismului literar şi nici tipologic, în istoria marelor personaje feminine din literatura română.

El încape mai degrabă într-un imaginar canon balcanic, uşor exotic, unde Panait Istrati este recunoscut ca un scriitor clasic al acestui spaţiu. În istoria literaturii române, "Chira Chiralina" a rămas până azi un caz de receptare literară. Publicat mai întâi la Par