Recenta criză a citostaticelor este un exemplu foarte clasic al felului în care statul român nu reuşeşte să rezolve nevoia, în acest caz, de viaţă şi de moarte, a unor cetăţeni care au drepturi. Şi toate acestea ca efect direct al birocraţiei româneşti, care aici nu este doar proverbială, este deja criminală.

De peste un an, bolnavii de cancer nu beneficiază de ajutorul de citostatice de la stat, conform legii. Săptămâna trecută, datorită unor jurnalişti adevăraţi, criza aceasta a fost din nou pe agenda publică. Din decembrie, Ministerul Sănătăţii anunţase găsirea unei soluţii, apoi Ministerul Finanţelor spunea că nu există încă prevederi legale pentru această soluţie. După campania media de joi, Ministerul Sănătăţii a venit ZBANG (vorba lui Vlad Mixich, promotorul principal al campaniei) cu un comunicat de presă în care spunea că citostaticele fuseseră achiziţionate. Dar incredibil şi adevărat: ele nu sunt la pacienţi şi aceştia nu au fost informaţi cum pot să intre în posesia lor ca să îşi salveze viaţa...

***

De cinci ani, copilul meu este diagnosticat cu autism. Tot de cinci ani încerc să lupt, prin organizaţia pe care o reprezint, Asociaţia Învingem Autismul, alături de alţi părinţi şi de alte organizaţii din toată ţara, pentru ca drepturile copiilor noştri să fie respectate. Şi am obosit. Al naibii de rău. Am obosit atât de tare, încât uneori îmi este greu să mă şi înfurii, deşi mi-aş dori. Pentru că furia, controlată înţelept, are o mare calitate, ca orice emoţie puternică: duce la acţiune.

Şi am obosit mai ales pentru că de cinci ani am senzaţia că de fapt latru la lună. Şi aceeaşi senzaţie o au, de mai mulţi ani de fapt, şi ceilalţi părinţi ai căror copii cu autism au devenit adulţi.

De atâţia ani, tot analizând nevoile şi ceea ce (nu) primim ca servic