Cui i-a placut anticonformismul si cine a urmarit pledoaria antitotalitarista a ganditorilor occidentali din a doua jumatate a secolului trecut, nu s-a putut sa nu i se remarce gestul invers pe care un intelectual francez de prim ordin, Jean François Revel, il facea in anii ’70, renuntand la cariera universitara pentru a se dedica publicisticii. Un talentat emul al lui Sartre care, in loc sa foloseasca ziaristica pentru a-si consolida ascensiunea universitara, se dedica ei prin fulminante editoriale pe care le admiram in „L'Express”, si „Le Point”, cand ne cadeau in mana, nu numai pentru polemica cu dogmatismul de orice natura, ci si pentru valoarea lor literar-filosofica, amintind de condeiele mari ale iluminismului francez.

In perioada aceea, cand noi simteam urmarile marxismului pe propria noastra piele, iar confratii sai, intelectualii francezi perseverau in gauchism facand teorie pro-sovietica la cafeneaua pariziana, in cunostinta de cauza, fiindca luptase si-n rezistenta, trecuse si prin cluburile socialiste, Revel incepea sa avertizeze asupra pericolului pe care-l intuiau si fostii marxisti italieni si politicieni de talia lui Willi Brandt, combatand comunismul. Asa cum avea sa declare: „nu in numele ideilor liberale, ci in numele demnitatii umane”.

Acesta (nerespectarea demnitatii umane de catre comunism, aidoma cu nerspectarea lui de catre fundamentalistii globalismului de astazi) era motivul care-l facuse ca, renuntand la aspectele sigure si onorante ale vietii universitare, sa-si gaseasca vocatia in presa, preferand a se identifica in puzderia de modesti analisti, comentatori si cronicari politici, cum impune media semnaturi sonore la timpul prezent, dar care, in general, sunt lipsite de orice viitor, fiind lipsite de orice fiosofie. Si, daca prin editorialele sale, prin orientarea revistelor editate, ca si a polemicilor sustinute, Jean Fran