Sigur, nevoia de emoție este firească și aș putea spune specific umană. Nu sunt împotriva emoțiilor, nici împotriva sentimentelor. În campania electorală și în cele mai multe cazuri, discursurile politicienilor sunt emoționale. Să zicem că aș putea să le accept. Însă, atunci când vorbim de decizia unui partid politic, când punem în discuție deciziile celor care conduc destinul țării, emoțiile dezbină și nu fac decât să exprime trăiri ale momentului și în niciun caz judecata logică de tip pragmatic izvorâtă din cugetare.
Ce s-ar fi întâmplat oare dacă cei care au făurit România, în anul 1859 sau în anul 1918, ar fi luat doar decizii emoționale și nu raționale? Ori de câte ori s-a discutat despre România, marii oameni politici au judecat rațional și nu emoțional. Au pus înainte de orice interesul țării, consolidarea statului de drept, unitatea acestuia, independența și suveranitatea, mari proiecte de dezvoltare, de utilitatea cărora încă ne mai bucurăm și în prezent.
Însă, în ultimii 23 de ani, acțiunile și deciziile clasei politice românești sunt de natură emoțională. Emoții care nu fac decât să-i divizeze pe români. Niciun politician nu a fost capabil să genereze un proiect național care să-i unească pe români! Nimeni nu mai vorbește de proiecte de dezvoltare durabilă! Proiecte care să asigure în prezent o viață decentă fiecărui român, dar a căror construcție să consolideze și viitorul. Clasa politică actuală are un comportament emoțional, ezitant, și se poate observa că, o decizie luată de dimineață s-a dovedit greșită seara, a doua zi urmând o nouă decizie în contradicție cu prima…
Legislația este lichidă, într-o continuă transformare și se poate spune că este de natură experimentală. Din păcate, astfel de experiențe nu fac decât să genereze ambiguitate în rândul românilor, a cetățenilor care nu mai știu dacă impozitul a crescut sau a scăzut, e
