Îmi face o sprinţară plăcere ca după un pamflet în care tratez diferite chestii urât-mirositoare, să-mi înmoi peniţa în esenţă de trandafir frumos ademenitoare. Este şi cazul acestui editorial, aici de faţă. Aşadar, voi vorbi despre o persoană mult dragă mie, un poet din stirpea domnească a armurierilor medievali, a cavalerilor nobili care au blazon afişat pe poarta principală a castelului din dotare. Conform cărţii sale de identitate se numeşte Constantin Butunoi, este de meserie militar şi de vocaţie poet. Motiv pentru care prietenii îl alintă cu apelativul „Generalul“ deşi ca militar a ajuns doar până la gradul de… colonel. Ca poet este General. Dacă armele le-a depus la rastel ieşind la pensie, poezia n-a lăsat-o din mână; căci comite şi în prezent poeme reuşite în Manutanţa sufletului său mare, în care coace idei, sentimente şi stihuri pentru noi, cei flămânzi de cuvinte potrivite.

Constantin Butunoi s-a născut pe 26 ianuarie 1946 în Bălăbăneşti-Galaţi. Îmbrăţişând cariera militară, viaţa lui s-a derulat pe toată întinderea patriei. Până în anul 1981, când s-a stabilit definitiv în Arad, oraş care l-a cooptat printre cetăţenii săi de frunte.

Deşi s-ar putea crede că militarii de profesie sunt nişte tipi veşnic încruntaţi, având în minte doar strategii, arme şi atacuri armate, Generalul Butunoi dezminte aceste idei. Jovial, sfătos, prieten de nădejde, sensibil şi curat la suflet, omul nostru s-a simţit atras de poezie încă din tinereţe; astfel că în anul 1986 debutează cu poeme în „Viaţa Militară“. Editorial debutează în anul 1996 cu volumul „Iubirea şi marea“ În total a publicat cinci cărţi, pe parcurs mai apărându-i cărţile: „Rânduri albe şi negre“, „Poeme într-un fel“, „Poeme despre trecerea timpului“ şi „Partida“. A mai apărut în diferite antologii. De-a lungul carierei sale scriitoriceşti a colaborat cu reviste de literatură şi artă, cum ar