În ultimele două săptămâni, aparent inexplicabil (asta mai ales datorită frecvenței ridicate) am participat la o serie de discuţii despre statutul social şi ce implică acesta. Nu-mi dau seama dacă a devenit o discuţie mai actuală anul acesta (decât anul trecut sau acum doi ani) din raţiuni de criză economică prelungită sau pentru că am devenit cu toţii mai conştienţi de adâncirea prăpastiei dintre categoriile sociale aflate la extreme. Nu cred să fie un moft deşi recunosc că cinica din mine s-a gândit şi la asta ascultând câteva argumente pro sau contra existenţei egalităţii/inegalității sociale care mai degrabă se băteau cap în cap cu ceea ce am priceput eu până acum că ar fi fost cu alte ocazii opinia interlocutorilor. În primul rând faptul că am spus că artiştii nu sunt egali cu muncitorii şi invers (idee vehiculată şi anul trecut când cu protestul ICR) mi-a atras priviri dezaprobatoare și dojenitoare. Mă explic, în timpul discuţiei cu pricina n-am reuşit pentru că spiritele erau încinse şi mă tem că am exagerat şi eu puţin. Pe scurt: nu cred că între munca fizică şi cea culturalo-artistică se poate pune chiar aşa uşor semnul egal, măcar din cauză că dacă din prima categorie poate fac parte mai ales persoane care vin din medii sociale defavorizate, cea de-a doua este mult mai greu accesibilă pentru aceleași persoane dacă acestea n-au norocul să dispună de anumite resurse (aici mă refer la tot ceea ce e absolut necesar material vorbind pentru a funcţiona ca artist într-un oraș în care ai la o adică șanse să te și observe cineva, nu includ educația specială în domeniu – presupunem că nu e necesară în prezența talentului). Din punct de vedere al accesibilităţii nu, chiar nu cred că există semnul egal între cele două profesii.

Faptul că n-am cerut ajutor de şomaj la un moment dat m-a transformat în cadrul unei alte discuţii într-o persoană conştientă de clas