Nu voi vorbi despre datoriile pe care le are Poşta Română şi nici nu voi aduce în discuţie subiectul privatizării. Nu voi dezbate nici măcar faptul că Poşta a pierdut, începând cu acest an, dreptul rezervat pentru expedierea trimiterilor de corespondenţă cu greutatea cuprinsă între 0 şi 50 de grame. Nici măcar de utopicele planuri de redresare, cum ar fi intrarea pe piaţa asigurărilor obligatorii de locuinţe, transformarea Poştei Române în bancă ori operator de telefonie mobilă, nu mă voi lega. Vreau însă să vorbesc despre poştaşul de birou. El, spre deosebire de cel care merge pe teren, face kilometri întregi pentru a duce scrisori şi pensii şi ajunge acasă rupt de oboseală, se plictiseşte de prea mult bine. Stă toată ziua cu fundul pe scaun, nu-l plouă, nu-l ninge, nu-l zoreşte nimeni, mai ales că în ultimii ani tot mai puţine persoane apelează la Poştă, optând în schimb pentru firmele de curierat. Cu toate acestea, poştaşul de birou este nemulţumit, nu ştie să explice, nu ştie să vorbească frumos şi nu vrea să ajute.
M-am confruntat cu astfel de poştaşi de birou chiar ieri, la oficiul poştal din Parcul Eugen Ionescu. În primul rând, cu toate că aici lucrează cel puţin patru persoane, de fiecare dată când am apelat la serviciile acestui oficiu poştal am văzut că o singură angajată se ocupă de clienţi. Nici atunci când este coadă nu se schimbă nimic, de relaţiile cu publicul se ocupă tot o singură persoană. Trecând peste acest aspect, am observat că poştăriţele de birou nu vor sau nu pot să dea informaţii despre cum trebuie completat un mandat poştal. Astfel, am fost nevoită să rescriu datele de trei ori, pentru că de fiecare dată doamna poştăriţă a găsit ceva în neregulă, deşi în neregulă nu era decât faptul că formularul pe care mi l-a înmânat spre completare era pentru trimiterea de bani către persoane fizice şi nu pentru depunerea de bani într-u