Să furi din biserică? Ar fi însemnat, dac-o făceai, să te trăznească Dumnezeu, asta în situația în care nu erai pedepsit pe loc de unul dintre îngerii de pe pereți, sau poate chiar de vreun sfânt, ca, de exemplu, Gheorghe, ce te-ar fi ajuns dintr-o simplă săritură a calului din urmă, spintecându-te cu sulița, sub ochii mirați ai balaurului din icoană. Dar toate acestea nu mai sunt valabile azi când satul românesc a rămas de unul singur în fața vremurilor și a lumii, o lume care îi datorează începuturile, dar care nu mai are   nevoie în prezent de el. Ocupația de bază a oamenilor de aici a devenit de la un timp lăsatul de viață. Indiferența este singurul lucru pe care-l așteaptă din partea guvernanților, ca să-și poată vedea în liniște de ea.Trebuie spus că nu s-a întâmplat o dată să nu le fie răsplătită așteptarea. Ce nu pot înțelege cei din lumea satului e de ce a început să le răspundă cu indiferență și Dumnezeu. Mai ales că au nevoie mai mult ca oricând de El. Nu pentru a le îndulci frica de moarte, ci pentru a le da curajul să trăiască, atâta  cât le-a mai rămas de trăit. 

De unde curaj însă când te pomenești chiar în dimineața de Bobotează cu clopotul de la biserică furat? O astfel de grozăvie s-a petrecut chiar în satul meu. Era un clopot de bronz, cumpărat în urmă cu câțiva ani.  Îmi spunea preotul Nicolae Dumitrescu, aproape plângând, la telefon, că abia au izbutit opt oameni să-l suie în clopotniță. Hoții cîți or fi fost de au reușit să-l dea jos? Și încă pe întuneric. Îndeosebi cel din capetele lor. N-ar fi fost rău ca unul, măcar unul din aceste capete să se fi prins într-una din funiile rămase goale. Poate c-așa s-ar fi întâmplat dacă Dumnezeu era de față. Dar pesemne că n-a fost. Cât privește îngerii și sfinții din biserică, au îmbătrânit și ei odată cu oamenii. Altădată vedeau prin pereți. Dovadă că acuma nu mai văd e faptul că hoții și-au fă