Cum mintea mea, de ţăran prost şi cu păr pe limbă, merge festina lente (vorba unui amic rău de gură şi urbanizat) doar cu motorină, nu şi cu cifră octanică 98, greu îmi vine adesea să pricep raţiunile adânci care-i mână în luptă pe unii politicieni. Am, de astă dată în faţa ochilor, exemplul dlui Tăriceanu, recte Moliceanu, cum îl etichetau cu maliţie băsiştii prin anii 2000, pe când onora la Palatul Victoria funcţia de premier. Era acea perioadă fastă, în care fostul prim-ministru şi preşedinte liberal a avut temeritatea să-l înfrunte eficient pe Traian Băsescu şi să-l determine să nu-şi mai bage nasul în treburile complicate şi complexe ale guvernării şi să-şi vadă de preşedinţie, în limitele statuate de Constituţie. Să mai spunem că dl Tăriceanu duce cu el un CV onorabil, palmaresul unui om politic echilibrat, cu simţul măsurii, întemeiat pe percepţia românilor că, prin actul guvernării, prin măsurile decise şi implementate în economie, în administraţie, s-a ilustrat ca unul din cei mai buni premieri post-decembrişti, cu atât mai mult cu cât el şi cabinetul său au avut de dus un război absurd şi fără de sfârşit cu un preşedinte permanent ostil şi distructiv. Un preşedinte orbit de un partizanat scandalos în favoarea PDL şi destinat, pe faţă, distrugerii PNL, ca partid de dreapta. Sforăriile pentru ruperea aripii Stolojan din Partidul Liberal dovedesc cât se poate de grăitor ce planuri măreţe urmărea tătucul, ca să-şi gonfleze agabaritic pedeleii.

Tocmai de aceea ne miră declaraţiile televizate de acum şi ieşirile dlui Tăriceanu în spaţiul public, îmbrăcate în ambalajul unor propuneri „de bun simţ, benefice”, cum ar veni pentru reformarea internă a PNL. Esenţa lor ar fi, după CPT, dorinţa ca desemnarea candidatului partidului pentru alegerile prezidenţiale din 2014 să se facă prin procedura „democratică” a scrutinului intern, cam ca în SUA sau Fran