De curînd, în cartierul meu cochet s-a deschis un nou restaurant. Nu arată rău. De fapt, e chiar drăguț. Construcția și amenajarea au durat cîteva luni și sînt sigur că au costat o gămadă de bani. Și totuși, deși e chiar după colț și trec în fiecare zi prin fața lui, n-am nici cea mai mică dorință să intru. Vedeți voi, nici o singură dată în toate aceste luni de cînd s-a deschis restaurantul, nimeni n-a făcut vreun gest de a se face binevenit în cartier, de a spune “bună ziua”. N-am fost invitat înăuntru, nu m-au ademenit în nici un fel, nu mi-au mulțumit, nu mi-au urat bun venit, nu mi-au oferit nimic și n-au făcut nici un gest ca să mă facă să-mi doresc să intru.

În loc de asta, exact opusul. Au parcat o mașină fix în mijlocul trotuarului, în fața geamurilor restaurantului, forțîndu-ne pe mine și pe ceilalți trecători să ne strecurăm cu greu pe lîngă zid sau să pășim pe stradă pentru a trece mai departe. N-am găsit în cutia poștală nici un bilet care să mă invite să le trec pragul, sau orice alt fel de flyer. N-am văzut nici un meniu pe ușa restaurantului, sau vreo ofertă specială pentru cei care iau prînzul acolo. Nici unul dintre angajații plictisiți pe care-i poți vedea prin geamurile largi nu mi-a zîmbit vreodată, nu mi-a făcut cu mîna și n-a schițat vreun gest ca să mă facă să mă gîndesc că poate mîncarea e bună sau locul e plăcut. De fapt, uneori am impresia că mai curînd sînt provocat să nu intru acolo.

Adevărul e că n-am văzut absolut nimic care să sugereze că acest restaurant mă vrea de client – pe mine sau pe oricine din cartier. Așa că o să le fac pe plac. După un timp, vor închide (ca atîtea altele). Cînd banii se vor fi terminat, se vor întreba de ce n-a mers. De ce n-au avut succes. Locația era bună, la fel și mîncarea. Numai că e nevoie de ceva mai mult pentru a ne convinge că merită șansa să le trecem pragul,