Radăcinile satului românesc încep uşor să se usuce, doar cei mai în vârstă de pe la ţară, la mai stropesc din când în când cu dragostea pentru vatra satului, pentru tradiţionalismului acestuia. Se ştie foarte bine de acest fenomen, nu mai e o noutate pentru nimeni, doar că foarte puţini iau atitudine. Unul din cei mai mari apărători ai satului românesc, a bogăţiei imense pe care o are, Grigore Leşe, a lansat în cadrul publicaţiei „Dezvoltare drabilă a satului românesc. Patrimoniul cultural tradiţional şi natural-Abordare interdisciplinară”, realizată de către Unitatea de Sprijin a Reţelei Naţionale de Dezvoltare Rurală, o întrebare pe cât de profundă, pe atât de necesară în contextul actual : Muzica tradiţională,încotro ?

Iată ce spune Grigore Leşe :

„De peste 20 de ani trăiesc, din ce în ce mai acut, drama transformării unei muzici care ar fi trebuit să aparţină patrimoniului imaterial, într-un bun de consum. Cu toate că aş fi putut să cânt într-o orchestră simfonică sau să predau fagotul, mi-am asumat o uriaşă răspundere şi anume promovarea muzicii tradiţionale româneşti într-o perioadă în care aceasta este profund mistificată.

Muzica „populară” nu este altceva decât o poluare a muzicii ţărăneşti, o muzică folclorizată apărută cu un scop precis-cel propagandistic-golită de mesajele transmise pe plan ceremonial, privată de caracterul improvizatoric, acompaniată brutal şi stereotip, marcată de izbunirile de artizanat interpretativ ale soliştilor, de şablonizarea şi kitschizarea textului. Muzica populară nu are legătură nici cu satul contemporan, nici cu cel tradiţional, deci cu atât mai puţin cu spiritualitatea românească. A apărut artificial şi s-a constituit într-un bun de consum, tributar modei şi exploatat ca atare, fiind identificată cu muzica de companie şi divertismentul ieftin.

Muzica tradiţională, ţărănească în cazul românilor, este