Pentru guvernul Ponta, nimic nu ajută economia să progreseze mai bine decât un impozit. E nevoie fie de o doză mare de ipocrizie, fie de prostie, fie de nesimţire grosolană ca să justifici creşterea fiscalităţii nu prin nevoia de a petici veniturile statului cu orice leu în plus pe care îl mai poţi smulge pieţelor private, ci prin intenţia de a ajuta, de fapt, aceste pieţe să se dezvolte. Probabil, câte puţin din fiecare. Ipocrizie, pentru că USL s-ar fi grăbit înainte de alegeri să îşi informeze masa de alegători din mediul rural şi micii întreprinzători că le pregăteşte soluţii de progres prin noi poveri fiscale.

Prostie, pentru că în nicio logică economică nu poţi face un domeniu să se dezvolte confiscându-i resurse. Nesimţire, pentru că doar politicieni cu astfel de calităţi pot pretinde că deţin reţeta rentabilizării unor pieţe private cu forţa, deşi nu au gestionat în ograda statului decât găuri negre, sau că au dreptul să decidă ce firme trebuie să moară şi ce ţărani merită să îşi piardă proprietatea doar pentru că nu le împărtăşesc viziunea de progres bazat pe taxe mari.

Incapabil să-i găsească pe evazionişti sau să reducă măcar, prin relaxare fiscală, tentaţia de evaziune, Guvernul a găsit o soluţie de forţă pentru a strânge mai mulţi bani din care să poată cheltui în voie: prezumţia de profit, aplicată tuturor celor care fac o afacere sau deţin ceva pământ. Vândută ca „simplificare fiscală“, impozitarea forfetară prezumă că toţi cei care nu dau statului suficienţi bani sunt hoţi. Nu raportezi profit, înseamnă că ascunzi ceva ca să ne dai 16% din nimic! Nu putem dovedi, aşa că plăteşte tu oricum fie o sumă fixă, fie un procentaj din venituri şi scăpăm de stres. Îţi omorâm afacerea? Nicio pierdere! Rămânem fără alte taxe pe care le plăteai sau fără contribuţiile angajaţilor trimişi în şomaj, dar meriţi să mori dacă nu