Ion D. Leopea, după cum singur se prezintă, are 86 de ani şi, cu siguranţă, este unic în Vrancea! El a construit cu mâinile sale o şcoală în mijlocul pădurii şi spune că va rămâne lângă ea până ce timpul o va doborî. „Păi dacă văd un om căzut, eu nu trebuie să-l salt? Iar învăţătura saltă omul cel mai bine!” a fost mereu principiul de viaţă al lui nea Ion. Aşa că în 1972, pe vremea când cătunul Brătuleşti, comuna Dumitreşti, viermuia de copilărime, omul s-a zbătut până ce a obţinut „dezlegare de la ăi mari de la oraş” să înfiinţeze şcoala. Prima dată, aceasta a funcţionat într-o odaie a propriei locuinţe. Cum copii erau mulţi şi idealul lui nea Ion de a le lumina acestora minţile de nestăpânit, omul s-a apucat să ridice, cu mâinile lui, şcoala prin care au trecut aproape 60 de copii! Aproape toţi, risipiţi acum prin colţuri ale lumii, aproape toţi „cetăţeni europeni”, cum îi place lui nea Ion să le spună. Acum, şcoala nu mai funcţionează. În jurul ei nu mai sunt nici copii. Doar case părăsite, peste care stăpân fără voie a rămas nea Ion. Paznic straşnic al vremilor demult apuse, purtător al atâtor amintiri şi, până la urmă, făuritor de destine, spune că va rămâne acolo, lângă şcoala lui până ce ori el, ori ea, vor cădea...
Ce rămâne în urma unui om? Şi când poţi spune că n-ai făcut umbră pământului degeaba? Când creşti un copil? Când clădeşti o casă? Când sădeşti un pom sau când scrii o carte? Pentru nea Ion, răspunsul nu e greu de dibuit: acolo, în cătunul unde a trăit o viaţă, în adâncul pădurilor Dumitreştiului, acolo unde cu greu piciorul omului putea ajunge şi unde curentul electric a rămas până în ziua de azi doar un vis, el a ridicat cu mâinile lui, o şcoală! Că aşa a vrut el şi fiindcă asta a fost credinţa sa de nezdruncinat: că lumina minţii este darul cel mai de preţ pe care-l poţi face unui pui de om. Că numai învăţătura î