Fac parte din generaţia europenilor îndrăgostiţi ireversibil de căile ferate. Generaţia noastră a crescut cu poveşti emoţionante despre eroismul constructorilor de la Bumbeşti-Livezeni. (Ce-i drept, nu ştiam nimic despre aportul foştilor deţinuţi politici la marile realizări ale epocii comuniste). Pentru a ajunge la bunci şi la rude, dar mai ales în taberele şcolare, călătoream vara mii de kilometri cu trenul. În locul beretei domnului Goe, purtam basca de şoim ai patriei sau cravata de pionier. Unii nimeream în faimosul tren al foamei (acceleratul care lega Banatul de Moldova, pe ruta Lugoj-Iaşi), alţii se bucurau de Rapidul transbalcanic, încărcat cu nemţii împătimiţi de Schweppes şi nisipuri aurii la Varna. Prin defileele prelungite ale Văii Jiului, studenţii îndrăgostiţi gustau primul sărut sau o îmbrăţişare grăbită. Săgeata Albastră a apărut ceva mai târziu, ca spaţiu civilizat al seducţiei tăcute. Eu eminent, ea iminentă - vorba poeziei lui Mircea Cărtărescu.
Generaţia noastră a mai crescut pe refrenul melodiilor Compact, Iris sau Cargo - cu ştiutele referinţe la Naşul, Trenul Pierdut ori Salva Vişeu. N-am auzit niciodată sunetul locomotivei cu aburi de la Reşiţa, ci doar pufăitul ei în poezia lui Topârceanu. Noaptea târziu, în schimb, la Gara de Nord, giganţii produşi de Electroputere Craiova îmi păreau nişte fiare îmblânzite, dormitând între uruitul motoarelor şi stinsul farurilor, între lovitura de ciocan aplicată roţilor şi glasul hamalilor obosiţi.
Prima dată la mare am ajuns cu trenul personal. Time was no money, in those days. Din extremitatea vestică a ţării, pornisem spre Constanţa cu vreo treizeci de alţi elevi arădeni. Am văzut primul apus de soare marin la Năvodari. La paisprezece ani, după o călătorie de paisprezece ore, priveam extatic spre Pontul Euxin (călătorie echivalentă astăzi cu un zbor între Bucureşti şi Los Angeles
