În ţara românească, fotbalul e un sport care, printre altele, subţiază şi mai tare banul public. Cazul echipei din Târgu Jiu - finanţată de regia lignitului sau mai bine zis a „lihnitului” - şi al celei din Iaşi sunt edificatoare. Futboliştii îşi fac treaba, încasează banul şi ştiu să dea cotă parte din salariu şi antrenorului, care altfel nu-i vâră pe gazon, şi impresarului, şi lui dom’ primar. Iar spectatorii fac valuri în tribune, se încaieră între ei şi agită steaguri cât cearşaful sau steguleţe cât tampoanele iubitelor. Probabil că le suportă fotbalistul Tănase sau George Copos o parte din costul întreţinerii la apartament, pe timp de iarnă, de sunt aşa de implicaţi.

În această mlaştină puturoasă, cazul echipei „CFR” Cluj e unul particular. De vreo zece ani, trupa asta se împestriţează internaţional cu argentinieni, portughezi, senegalezi, italieni şi alţii, care mai de care mai oblici la vorbă şi la obiceie, că nici nu ştii în ce limbă se fac înţeleşi.

Cu toate astea, echipa funcţionează perfect atât din punctul de vedere sportiv, cât şi din cel financiar. CFR se împrospătează anual cu câte o spinare de jucători, culeşi cu coasa de pe toate meridianele lumii, care aduc cu ei mentalitatea muncitorească a omului harnic, lipsit de ifosele subdezvoltate de la noi.

Jucătorii stau cât stau la club, şutează în minge şi se fac vizibili jucând în cupele europene. După un timp, sunt vânduţi la echipe galonate. Aceiaşi jucători luaţi pe daiboj sau pe câteva sute de mii de euro, sunt apoi revalorificaţi pe milioane bune, la Porto, la Milano, la Genova, la Marseille. Metoda combinatului avicol. Îi cumperi încă în găoace, aştepţi să iasă la aer, îi îngraşi şi-i vinzi. Aşa s-a întâmplat şi în iarna asta grea, când pe doi jucători - cumpăraţi cu mai puţin de un milion - au încasat aproape şapte milioane de euro.

Încep să cred că Ardealul e o altă lume.