Românii au în vocabular și un alt termen pentru ceea ce democrațiile occidentale numesc în general dezbatere contradictorie – este vorba despre“gâlceavă”. Nici vorbă să fie o întâmplare – cuvântul se trage din substantivul bulgăresc “gălč”, anume “zgomot”, respectiv verbul “gîlcevi”, anume „bârfă, ceartă”.

Etimologia este concludentă: dezbaterile publice românești sunt niște certuri. Afirmația îmi pare o banalitate, un simplu tur al televiziunilor românești o confirmă la orice oră, și, spre deosebire de alți comentatori mai optimiști, nu sunt de acord că ar exista prea mari excepții. Chiar și rarele discuții care încep frumos, cu promisiuni de argumente raționale puse pe masă, se transformă încă de la primele replici contradictorii: vorbitorul cade repede în viciul sofismului ad hominem (“cine e domnul X să vorbească despre buget, când cu toții știm cum s-a comportat în perioada cât era ministru?!”), al generalizării pripite (“în comuna Y, 3 bătrâni nu au fost lăsați să voteze, este clar că alegerile au fost fraudate”), al analogiei slabe (“evident că sunt potrivit pentru postul de parlamentar, am dovedit asta prin modul în care am condus Direcția Județeană de Sport”), etc. Mai rău și mai des, același vorbitor preferă să își repete la nesfârșit tema cu care a venit de acasă decât să își reconstruiască argumentele în fața opoziției care i se oferă. De altfel, în România mai există în mod real emisiuni unde câte un invitat înțelege să își impună ideile urlând în mod continuu, pentru a nu putea fi întrerupt și a nu permite contra-opinia (imaginea în sine este suficientă pentru a evoca un Ev Mediu al comunicării). Realitatea expusă mai sus fiind deja una ușor verificabilă, nu cred că merită să mai petrecem timp în dovedirea ei.

Ce mi se pare mult mai interesant însă este că această cultură a gâlcevii a modificat în timp componente fundamentale ale procedeului