Într-un remake al finalei de la US Open 2012, Djokovici l-a întîlnit pe Andy Murray, impunîndu-se de această dată cu 6-7 (2), 7-6 (3), 6-3, 6-2.
Cîte mingi poate oare să înghită piscina de hard albastru de la Melbourne? Aparent, nu există limite. Şi ceasurile sînt setate diferit aici, luîndu-se de acum drept reper o anumită finală, de neuitat, care a durat aproape 6 ore. Cei doi tineri în vîrstă de 25 de ani, despărţiţi în actele de naştere de 6 zile care i-au trimis în zodii diferite, sînt pregătiţi pentru o cursă lungă.
Foaaaarte lungă. Aşa cum au parcurs-o umăr la umăr, uneori aproape mînă în mînă (dacă n-ar exista sclipirile de orgoliu din priviri), în ultimele lor meciuri. Mai mereu întinse pe maximum de seturi, mereu compacte, disputate, fierbinţi. Nici acum nu avea să fie altfel.
Eroii din oglindă
Nole şi Andy se duelează în servicii ca doi cavaleri călare care trec unul pe lîngă altul fără ca lăncile să li se atingă. Aşa începe finala de la Australian Open 2013, un soi de război în paralel care ţine în burta lui numai servicii tari şi plasate şi schimburi de mingi care au măcar 15-18 lovituri.
E greu să te desprinzi din plasa pe care o ţes cei doi, trimiţînd sfera galbenă în colţuri ca după scheme învăţate pe dinafară. E greu să nu-ţi ţii respiraţia văzînd mingea cum ţopăie cu ultimele resurse de aer în ea, pînă cînd se aşază lîngă linie. Sau în fileu. E greu să spui că unul e mai bun decît altul. Sînt la fel, ca şi cum cineva a pus o oglindă la fileu. Doar micile diferenţe tehnice în execuţie îi separă, dar linia e fină.
În aceste condiţii de echilibru, Murray cîştigă primul set la tie-break, după un joc decisiv pe care îl controlează cu un flux de sînge rece străbătîndu-i arterele. 7-2. Întreg primul set a durat o oră şi 8 minute. O veşnicie în miniatură.
Al doilea curge la fel, cu cîteva şanse de break care apar pen
